V-aş povesti de fiecare pacient câte ceva, cum e fiecare altfel în felul lui, cum le ţin minte numele fără să vreau şi cum le zâmbesc fără forţare. Mi-e drag de fiecare-n felul meu. Şi pân-oi fi cel mai bun dentist din lume, m-oi strădui să fiu cel mai bun dentist de pân-acum.
Miercuri m-am trezit cu un băieţel de 6 ani, care-a zis că-l doare dintele doar ca să mă vadă încă o dată.
Avantajul de a fi dentist tânăr în Anglia e că vezi zilnic o grămadă de pacienţi. Pe număratelea, azi am avut 19. Şi ar fi fost mai mulţi, doar că a plouat şi vreo 4 nu s-au prezentat. În ţara asta, dacă plouă, nu vin pacienţii, că-i urât. Dacă-i soare, nu vin pacienţii, că-i frumos şi se duc în parc în loc de dentist. Şi cum, în ţara asta, plouă şi e soare în fiecare zi, foarte mulţi ai bunul obicei de a nu veni la programare. Aşa că noi programăm pacienţi cu generozitate, bazându-ne pe clima temperamentală.
Dar nu despre asta voiam să vă spun.
Statutul e un cuvânt mai mare decât mine, care m-a înspăimântat întotdeauna, fiindcă nu l-am înţeles niciodată cu adevărat. Fiindcă am văzut oameni Mari râzând cu poftă sau plângând din suflet, am văzut domni relaxaţi fără furculiţe şi doamne adevărate fără farfurie la cafea. Ştiu Personalităţi în pantaloni scurţi şi şlapi asortaţi, oameni care se poartă ca oameni, nu ca statuturi. Oameni, care se împrietenesc cu oameni, nu cu statuturile lor. Iar lista poate continua.
Ceea ce nu am ştiut însă până acum e că Oamenii ăştia îşi permiteau şlapii, doar fiindcă îi puteau şi controla.
Se pare că medicii, nu numai dentiştii, sunt în primele locuri ale acestui top. Una dintre explicaţiile găsite de mine este că ăştia ştiu exact cum să nu rateze, dacă-s hotărâţi de-o treabă.
De sinucidere mi-e teamă să vorbesc, din motive atât de personale, încât mi-e frică să nu m-audă corpul meu chiar şi-atunci când numai scriu. Cert e că în ţara asta, mai nou nici unghiile n-ai voie să ţi le mai faci, nici măcar cu lac invizibil, din ăla lucitor. De m-apucă depresia numai când mă uit la cârnăciorii din dotare şi la plasa de oje, lacuri şi fandoseli.
Cică între medici, femeile îs mai supărate decât bărbaţii, sinucigându-se cot la cot. Ceea ce e neobişnuit, fiindcă studiile arată că, în rest, bărbaţii îşi pun capăt zilelor de 4 ori mai mulţi decât femeile. Detalii aici.
În rest, mai multe despre ce ocupaţii au rata cea mai ridicată de sinucidere, un răspuns logic aici. E un efort considerabil să-l tratezi pe unul, care nu intră bine pe uşă şi-ţi declară că te urăşte!
Sper că dumneavoastră sunteţi mai fericiţi şi mai puţin dentişti decât mine. Astăzi şi întotdeauna.
Ar trebui să povestesc odată câţi necunoscuţi am întâlnit, câţi oameni minunaţi m-au ajutat şi care cu ce m-a-mbogăţit. Listele astea sunt bune nu ca să nu-i uităm, căci de asta nu mi-e teamă, ci ca s-o ştie şi ei. Că prezenţa lor în viaţa noastră într-un timp şi-un oarecare spaţiu a fost o misiune. Una îndeplinită.
Astăzi, în cabinet,
Deocamdată, e mai rar decât mi-aş dori, dar mai antrenant decât mi-aş fi închipuit. Vreodată.
Săptămâna asta, am făcut anestezii, am pus plombe, am luat amprente, am scris reţete în limbi străine şi am făcut planuri de tratament. Pacienţii mă iubesc. Şi eu pe ei, mai ales pe cei care se spală pe dinţi şi fac glume bune. Până şi cu nişte copii m-am împăcat astăzi, o fetiţă mi-a zis că vrea să vină şi mâine la dentist.
Se pare că mânuţele mele ştiu nu numai să pună cuvinte pe bloguri, ci şi obturaţii la pacienţi. Astăzi, cineva m-a întrebat dacă-mi place ce fac.
I love it! am zis fără să vreau. Ciudat să recunosc, dar e o parte din mine căreia-i place. Într-un fel provocarea, dar mai ales uitarea. Când sunt în cabinet, parcă nu mai sunt pentru mine, ci doar pentru celălalt. E momentul când nu mai am burtă şi nici ochii mici, când nu mai contează că n-am dormit azi-noapte sau că mi-am pierdut umbrela în autobuz. O deconştientizare totală ce mi se întâmplă, un abandon absolut în legile dinţişorilor nevinovaţi. Chiar dacă n-am ştiu că pot, sunt un dentist total cu sufletul, că mâinile mai au multe de învăţat. Aşa-s gemenii, mereu la extreme. Seara, când ajung acasă, devin acest narator de blonde, căruia, dintr-o extremă, nu-i vine să creadă…
Dar, ştiţi cum e în gura omului? Un alt Univers. În care aproape îmi pare rău că n-am intrat mai devreme.
