Una dintre chestiile care îmi plac cel mai mult în sistemul Montessori e că îi învață pe copii de foarte devreme să își aștepte rândul. Mai mult, am observat asta și la copiii care nu sunt înscriși într-un astfel de sistem.
De exemplu, am fost la ziua Narcisei, o fetiță blondă cu niște bucle de revistă, care împlinea 3 ani. Părinții ei au invitat o mulțime de copii la ei acasă, o vilă nouă cu o curte mare. Îmi plac mult de tot genul ăsta de întâlniri, am mai zis, că te simți chiar excelent și ca la tine acasă, poți lăsa costumul de adult scorțos sau de părinte perfect la ușă. Și a venit ora mesei, copiii și adulții au fost invitați la o masă mare și lungă dintr-un living luminos. ”La spălat pe mâini!” a dat tonul un părinte, nu se mai știe care, căci la astfel de întâlniri ai senzația că ești într-un sat, cam ca în poveștile alea cu ”e nevoie de un sat să crești un copil”. La un moment dat nici nu mai știi cine îi șterge mucii copilului cui, deși această petrecere în sine a fost fără muci. Mama Narcisei a fost foarte atentă la acest aspect 🙂
Și s-au înghesuit vreo 4 copii de vârste similare, între 4 și 1 an, de cel mai mic abia învățase să meargă, dar să se spele pe mâini știa de dinainte. Prima s-a spălat pe mâini Narcisa, că ea era sărbătorita, nimeni n-a comentat. Tudor a așteptat imediat după ea, pentru că orice făcea Narcisa, el era după ea. Au urmat Petru și cel mai mic, Pavel. Pe rând, fără îmbrânceli, fără priviri tăioase, fără înjurături printre dinți. Să nu fie totuși genetică nerăbdarea?
Astăzi, la bancă. Trebuia rezolvată o chestie în persoană, că nu totul se poate pe net. Așa că, m-am dus. Am stat la o coadă scurtă, ai fi putut crede, dacă nu ar fi fost super lungă ca timp. Tipul din fața mea a țâșnit fericit când, la ghișeul vecin, a apărut o față entuziasmată a unui funcționar foarte obosit. În spatele lui, eu am rămas cam pe mijloc, să fie evident că stau la o singură coadă deodată. Și, ce credeți? În stânga și dreapta mea, în spate, s-au format nu una, ci două cozi. Dacă m-ai fi văzut din avion, ceea ce nu ar fi fost posibil, desigur, dar acceptați asta de dragul povestirii, ai fi putut crede că am venit la bancă să stau pe facebook din mijlocul ei. Ceea ce nu cred că e valabil pentru niciun om normal la cap, deși, la cum așteptau domnii din dreapta și stânga mea, ai fi putut jura că ei fix asta își imaginau.
Doamna care se afla deja la ghișeu când eu am ajuns și care făcea coada scurtă să fie lungă, de fapt (știți, întotdeauna există o astfel de doamnă care a venit cu o miedouăsutecincizeci de probleme și a nimerit FIX în fața ta) tot nu termina. Când tipa de la ghișeu o întreba ”vă mai pot ajuta cu altceva?”, ea avea întotdeauna un altceva pregătit. Alături, e deja coadă la automatul ăla de plătit facturi. Un domn care ar putea fi tatăl tatălui meu, foarte pus la punct cu tehnologia -în sensul că îi iese fiecare apăsare pe touchscreen-ul mult mai prost decât la iphone- nu reușește să achite o factură de 28 de lei. Nu e vina lui. Bagă bancnotele pe rând, aparatul le scuipă, el iar le bagă. Foieli, ochi dați peste cap, respirații în ceafă. Tipul de dinaintea mea, care a nimerit la ghișeul nou deschis, face un joc de glezne ce aduce cu încălzirea de la ora de sport. Nu te calmează deloc să te uiți la el.
Când, în sfârșit, doamna rămâne fără ”altceva” pe lista problemelor ei de rezolvat și pleacă, tipa de la ghișeu mă întreabă ce treabă am eu, dar că va trebui să-l ajute pe bunicul cu factura mai întâi. Ok, n-am ce comenta. Sunt profund recunoscătoare că m-a luat totuși pe mine la întrebări, nu pe domnul care formase o coadă de novo în dreapta mea. Termină cu bunicul, după care își amintește de un alt domn care ședea sprijinit de un baston pe o băncuță undeva: ”I-am promis și domnului că îl ajut. Era înaintea dv.” Corect, n-am ce comenta. Foieli, ochii dați peste cap în spatele meu se simt ca un curent care te trage deși ai căciulă pe cap. Stai, tipul care făcea joc de glezne enervant și acum dansa poartă un bebeluș înfofolit la piept 🙂 Îmi vine și mie să-l întreb dacă-l pot ajuta cu ceva.
Tot la aparat cu domnul cu bastonul, tipa termină rapid, din fericire, și eu sunt recunoscătoare că îmi pot păstra încă locul la ghișeu. Împunsăturilor din priviri le fac față, unor împunsături corp la corp, mai puțin. Nici pentru gravide nu mai există respect în țara asta, zice o doamnă care tocmai a intrat, moment în care simt că mă topesc de recunoscătoare. Uite, cineva care înțelege civilizația. Doar că, adevărul e că burta mea e destul de mare, dar încape încă sub geaca asta veche și eu aș putea fi confundată cu o doamnă foarte mâncăcioasă. Graviditatea nu e atât de evidentă la mine cum era la ea, la doamna care tocmai exclamase respectul pentru borțoase. Ați văzut poză cu Anca Serea însărcinată cu al șaselea copil? Despre care știe deja că e fetiță, deci nu putem bănui că tocmai a văzut două liniuțe pe un băț. E, să zicem că burta mea nu seamănă cu a ei. Probabil, a ei ar semăna cu a mea pe la al doișpelea copil.
Între timp, nici nu mai știu unde am rămas și de ce fac acest exercițiu de memorie îngrozitor. Doamna foarte gravidă cred că s-a speriat, deși am invitat-o înaintea mea. Se vedea chiar și de după burta ei că situația e incertă, tensiunea se putea tăia cu cuțitul și a plecat. Sincer, toți ne-am bucurat.
În timpul acestei discuții, coada la aparatul ăla de facturi, care nu mergea, a crescut și alți bunici cu burți mai mari decât ale mele au început să se împingă în fața ghișeului la care așteptam, de nici eu nu mai știam care când a apărut. Nu poți pleca acasă acum, îmi spuneam. Te dai bătută? Uită-i cum așteaptă să se bucure de înfrângerea ta! Simțeam un strop de sudoare cum îmi coboară pe șira spinării și mă întrebam cât poate dura un singur strop și de ce nu se termină mai repede apa din el! Mi-a trecut prin cap să arunc acest maieu de proastă calitate, care nici nu mai poate absorbi un strop de transpirație. S-o fi săturat și el de atâta așteptat!
Tipa de la ghișeu se întoarce, îi zic încă o dată ce am de făcut, îi dau buletinul, tastează ceva de mai multe ori, timp în care tot răspunde la câte o întrebare de la câte un bunic burțos cu degete prea groase pentru acel aparat cu touchscreen. Foieli, priviri, ochi, nu vă mai zic. A mai renunțat nerezistent din spate la acest război al nervilor, și-o fi jurat că învață cu aplicația aia pe mobil!
Eu am terminat relativ repede, ba fără vreo greșeală pe foaia pe care am semnat-o la final. Aș fi putut termina într-un sfert din timp, e adevărat, dacă tipa care mă servea la ghișeu nu ar fi avut de răspuns la o sută de alte întrebări de la o sută de alți domni neajutorați, în paralel. Când le spunea că îi ajută într-un minut, parcă trăsnea în mica bancă din cartier. Foieli, priviri, ochi. Alți nerezistenți care renunțau.
Doar că, în țara asta, renunți pe cont propriu, că nimănui nu îi pare rău după tine. Sincer, acum. Du-te să fii clientul supărat al altcuiva. Du-te să-i sufli în ceafă altei femei. Du-te să-ți dai ochii peste cap în alt sediu bancar. Nobody cares. Doar tu pierzi. De asta am fost mândră de mine c-am rezistat. Sincer vă zic, cu o zi înainte, când am văzut câte lume e, am plecat.
Cum era în Anglia, dacă mai aveți răbdare să citiți.
La Tesco sau la orice alt supermarket. Până nu îți strângeai toate cumpărăturile de pe bandă, până nu îți puneai restul în portmoneu și nu plecai de la casă, vânzătoarea nu începea să scaneze cumpărăturile următorului client. Pur și simplu. Probabil, ca să nu se încurce în produse. Sunt sigură că există o pățanie și pentru acest protocol. Foarte civilizat și respectat. Nimeni nu-și dădea ochii peste cap, cum se întâmplă la noi, când mai nimerește câte o bătrânică la casă, care se caută de un leu. Sau care nu vede bine și-i oferă casierului tot teancul ei de bani, să își aleagă el și să terminăm odată. În Anglia nu aveau voie comercianții nici să îți atingă cardul de plastic! Apăi să-și aleagă ce bani la place din teancul tău, după care să-și dea ochii peste cap că nu te miști mai repede. Și nu numai ei, ci și restul de clienți de la coadă. Știți exact la ce mă refer.
La fel e și cu femeile cu copii mici după ele, poate ați fost în locul lor. Să vedeți priviri, împunsături, de te simți vinovată că ai avut un uter fertil sau că n-ai încă o mână dreaptă.
Tot în Anglia, dar nu în supermarket. La, să zicem, Vodafone. Carphone Warehouse. Undeva unde nu bagi produsul în coș și plătești la casă, undeva unde ai nevoie de niște informații suplimentare, un ajutor, un om cu care să discuți. Până omul ăla nu își termină conversația cu clientul de dinaintea ta, e nepoliticos și să-l întrerupi să-i spui și bună ziua. Pur și simplu, nu se uită la tine.
În România, dacă îți spune ”imediat, vă rog”, zici că te-a înjurat de mamă. Mai ales că, adesea, îți spune și pe un ton de chiar zici că te-a. Nu știu, în Anglia, să îți aștepți rândul era o normalitate a cărei încălcări era foarte aspru pedepsită social. Te simțeai ultimul prost să nu îți știi aștepta rândul. Oamenii stăteau la coadă să se urce în autobuz. Nimeni nu se împingea, nimeni nu îți tăia calea. Iar dacă cineva îndrăznea, nu că sărea unul, săreau toți cu gura pe el. De vă zic, mai bine stăteai pe banda ta.
Așa și în trafic. Tot în Anglia. Știți principiul fermoar? Când cineva voia să intre pe o stradă principală aglomerată, de pe o secundară, fiecare mașină de pe principală dădea voie unei mașini de pe secundară să intre. Și tot așa. Traficul mergea încet, dar nu stătea. Astea-s reguli pe care le-am învățat din mers și, uau, ce mult mi-a plăcut! Iar când cineva îți dădea o prioritate de acest fel, îi mulțumeai ridicând mâna, în semn de salut. Și te uitat la el.
În România, când lași pe cineva în fața ta, în 90% din timp, cineva-ului i se pare că a meritat. Că i se cuvine această prioritate. Mai mult, că ești un fraier că te-ai lăsat depășit și el e un grozav care s-a băgat. N-a așteptat ca prostul la semafor! A schimbat o bandă, a călcat o șină de tramvai, a întors pe interzis. Văd șoferi care intră pe sens interzis pur și simplu și nici nu se uită la tine, care i-ai lăsat să treacă totuși, că ce era să și faci. Șoferi care îți evită privirea, ca și când nu ai exista și ei nu au greșit cu nimic. În România nimeni nu își cere scuze în trafic, în 98% din timp. Deși o mână ridicată în semn de ”mă scuzați, știu că am fost un bou” sau ”chiar nu v-am văzut”, că se mai întâmplă și accidente din astea, o mână ridicată în semn de pace poate face minuni. Știți care e minunea? Că nu te mai enervezi. Nu mai simți că ești în trafic ca într-un concurs, la care mereu ieși pierzător. Nu te mai simți fraierul clasei și e de parcă toate celelalte mașini ar fi colegii tăi la ceva. Toți vrem să ajungem fericiți într-un loc, hai să ne facem drumul normal. Hai să fim prieteni între noi, nu rechini. Hai să ne salutăm, să ne mulțumim, să fim manierați. Nu să fim exagerați, dar hai să ne ajutăm, pentru că fiecare va vrea să iasă de pe o străduță secundară la un moment dat.
Copiii știu să își aștepte rândul. Am văzut asta la Narcisa, Tudor, Petru și Pavel. Nu știu de toți, dar jumătate dintre ei sigur nu sunt în vreun sistem Montessori sau ceva special. Englezii știu să își aștepte rândul. Francezii nu, dar nu mă porniți cu francezii. M-a fugărit o doamnă la wc în Nisa, de am crezut că rupe ușa înainte să-mi trag chiloții înapoi. Dar englezii. Copiii. Și știți ceva? Și românii știu! Când îi scoți din România și îi trimiți în străinătate. Știu și pot. Nu se mai enervează, nu mai taie calea, nu mai schimbă banda. Ba, după o vreme de dat ochii peste cap, nu se mai enervează nici ei când văd o mamă cu doi copii mici că abia-și poate căra plasele și pruncii după ea.
Vreau o țară ca afară. Nu e că nu am ajunge toți unde vrem la un moment dat. Nu e că nu ne cumpărăm ce avem de cumpărat până la final. Diferența însă e cât de mare ne e pulsul când ajungem la final.
Image by PublicDomainPictures from Pixabay
Bundica cu bundita
Pe noi ne îngroapă orgoliul de oameni mici și neîmpliniti !Striviti de un sistem care lucrează împotriva tuturor !Cand ne vom trezi ???,,
Miruna
Nu stiu, peste vreo 5 generatii.
Andra
Fix asta vorbeam cu mama azi! Și ii ziceam ca în Spania unde stau eu toată lumea e calma indiferent de situație. Inclusiv când o mașină e oprita 2-3 minute pe o strada îngustă cu o banda, inclusiv când e trafic mare, nu auzi claxoane, nu înjurături, nici nu tre sa fii geana sa nu se bage nimeni pe niciunde. Altfel azi m-am întors din România, cât mi-a crescut pulsul la coada (în stil de grămadă) la imbarcare, nu vrei sa știi.. 🙄
Miruna
Cred. Si noi observam aceasta diferenta inca din aeroport 🙁
Miruna
Asta cu masinile oprite aiuria, sa stii ca si in Bucuresti lumea e calma, pentru ca cele mai multe masini sunt oprite aiuria si noi suntem obisnuiti.
Mihaela
Nici nu vreau sa stiu cum se simte cel de la banca dupa asa o zi cu atatia clienti manageriati concomitent.
Miruna
Exact! Dupa o ora, cred ca as innebuni.
Violeta
Educatia….. Fir-ar ea sa fie😤Cred sincer ca un strop de respect in plus din partea fiecaruia ar rezolva milioane de probleme, instant.
Maria I.
Având in vedere că nivelul de educație,al fiecărei persoane,nu crește peste noapte ,ar trebui,cel putin la bancă,sa stea o angajată la bancomat,continuu.Așa nu ar mai pufăi nimeni,sper..
Andreea L.
La supermarket am observat si eu umatoarele: daca cineva te atinge ( din greseala, evident) si esti in Italia..sa zicem… imediat isi cere scuze de vreo 3 ori. Aceeasi patanie in Romania e pedepsita cu un val de injurii de zici ca tu ai cerut celuilat sa te atinga..tot din greseala!
Ioana
Auzi, dar in Roma cum ti s-a parut traficul si comportamentul participantilor? Eu am stat patru zile, dar daca mai stateam una cred ca ma intorceam in Bucuresti si ma internam la nebuni. Ajunsesem sa traversam pe la trecerea de pietoni doar in spatele italienilor, asa cum faceam atunci cand eram mici si asteptam un adult pe langa care sa trecem si noi. Soferii aia mai aveau un pic si ne ardeau cu privirea prin parbriz doar fiindca am indraznit sa-i oprim un pic din drum sa trecem si noi. Pe la zebra!
O singura masina a incetinit de la distanta cand ne-a vazut coborand de pe trotuar pe zebra, iar Radu a exclamat “uau, uite-l pe asta, ca opreste!”. Eu am aruncat o privire spre masina mai atent si zic “Well, da, pentru ca are numar de Dolj!” :)))
Madalin
Bună,
Confirm cele spuse de tine. Doar ce m-am reîntors cu soția dintr-o vacanta din Roma și am rămas șocat de cum conduc italienii, de faptul ca nu-ți acorda prioritate la trecerea de pietoni, de faptul ca te lovesc și merg mai departe. Sunt multe de spus despre nivelul de civilizație al italienilor, însă și eu și soția am concluzionat ca vrem cât mai repede sa ne întoarcem acasă în 🇬🇧. Nu as locui niciodată într-o tara ca Italia, sincer prefer România noastră cu bune și rele.
Andreea
Simpatizez foarte mult cu acest articol. Am locuit vreo 10 ani in Germania iar de curand suntem in Elvetia. Rabdarea in trafic si la cozi este incredibila in aceste doua tari. Masinile opresc sa te lase sa treci strada cu copil chiar daca nu e zebra, ceva de negandit la noi. Se circula cu viteza mica pe strazile secundare, aici la noi am vazut vitezomani si in parcare. De o saptamana suntem acasa de Pasti si ne-am gasit de doua ori in parcari publice. Ambele dati s-a lasat cu injuraturi pentru ca maxim 5 masini nu au putut sta la coada civilizat la iesire. Nici 5 minute nu rezista oamenii fara nervi si urlete, fereasca sa se ridice bariera aia mai incet cu 10 ms. As vrea si eu sa se schimbe lucrurile astea cat de curand.
CristinaM
Principiul fermoar il stiu de la sot… problema in Bucuresti: ala din spatele tau clacsoneaza ca disperatul, cel lasat iti multumeste iar urmatorii 2-3 dupa el te ia de fraier si se baga, chiar daca tu te-ai pus in miscare… merg pe principiu: ma lasa ca nu vrea “probleme” adica masina lovita.
Astazi am stat 10 minute, impreuna cu alti soferi, fiindca trebuia sa coboram de pe podul Basarab inspre Bd. Vasile Milea… pai cum sa nu stai cand cei de pe banda doi, ce coboara spre Sos. Grozavesti, mergeau pana la bifurcatia Y-ului si se bagau, cu scuze sau cu japca… le pica rangul daca asteptau. Desi, altfel se misca treaba daca era lumea putin mai corecta.
Cred totusi ca eu am avut si parte de intelegere… mi s-a oferit locul in mijloacele de transport in comun si cat am fost insarcinata si cand am urcat cu copilul in brate;
mi s-a dat voie la casele din supermarket in fata, fara sa faca restul persoanelor gura, inclusiv persoane in varsta au facut acest gest;
Sotul considera ca la casa unde este semnul de prioritate, persoane cu handicap, femei insarcinate sau cu copil mic si persoane varstnice, restul oamenilor nu ar trebui sa se duca, chiar daca e casa libera.
Eu cred, totusi, ca mai avem o sansa! In ciuda celor care se uita ciudat la mine cand spun copilului de nici 2 ani ca stam la rand, frumos, pt a plati ( iar copilul sta desi se mai agata de cos, se mai invarte, suceste, zambeste)