Copiii români (în trafic) nu mai întreabă ”când ajungem?”, ci ”când pornim?”

Nu numai că nu avem drumuri normale la cap, nu numai că nu avem siguranță în trafic și autostrăzi și o să vă scutesc de pomelnicul lucrurilor care lipsesc (sunt sigură că îl știți pe de rost), dar suntem ca într-un banc prost. Nici drumurile pe care le avem nu mai sunt practicabile.

Ne-am întors ieri de la Sibiu. Un drum de vreo 250 km, pe care în orice țară civilizată, l-ai face în cam 2 ore și ceva. Hai 3, că avem copil mic. Hai, 3 și ceva că avem o mamă însărcinată, cu o vezică imprevizbilă. Dar 6 și ceva? Aproape 7?! Recordul nostru e de 9 ore, poate vă amintiți, când au fost niște inundații pe Valea Oltului. Urmează să ne apropiem de acest record, fără nicio calamitate. O să fie noua normalitate. Astfel încât, călătoriile prin țară se împart în drumuri pe care mergi și drumuri pe care stai. Ești între două extreme. Unde prinzi două benzi pe sens și îi dai și unde prinzi niște șantiere, niște semafoare sau pur și simplu niște cozi. În România, coada pe șosele nu mai are nevoie de vreo explicație.

Înainte de Rm. Vălcea, am stat. E un sens giratoriu care se blochează frecvent. ”Când pornim, mami?” După Rm. Vâlcea, a adormit. Și noi iar am stat, e o intersecție paranormală, fără explicații de vreun fel. După OMV-ul de la Topolog, iar am stat. Vreo 10 km în 40 de minute. ”Când pornim, mami?”, la minut. Fix la intrarea în Dedulești, pe o pantă în curbă, drumul s-a surpat. Da, acum vreo 3 sau 4 luni. Cum trecem des pe-acolo, am putea descrie cu exactitate lucrările care s-au efectuat. Pe perioadă de concedii, pe principala rută care leagă sudul de vestul României, de ce durează o lucrare de orice fel mai mult de două săptămâni? Să zicem că perioada e cu marjă de eroare, că vremea poate fi capricioasă.

Mai întâi au închis o bandă și au adus un excavator. Apoi, au închis și a doua bandă, adică drumul, de tot, și au adus o macara mică. Multă vreme cele două au rămas în același loc, nemișcate nici de vânt, nici de înjurăturile celor care treceau. Niciodată n-am văzut muncitori. Acum au apărut niște săpături și niște grilaje de fier, care să țină șoseaua pe dedesubt. Excavatorul e în același loc, macaraua n-a dispărut. A apărut, în schimb, un semafor, care face cozi pe kilometri întregi. Se stă atât de mult, încât copilul nostru nu mai întreabă ”când ajungem la București”, ci când pornim din coloană. Le-am văzut atât de des, le știm atât de bine pe de rost, încât nu credeam că poate exista vreo macara neinteresantă pe pământ!

Poți trage un pui de somn la volan. Poți fuma un joint, îi trece și efectul până te urnești. Poți citi biografia lui Steve Jobs, Coco Chanel și Michelle Obama, la un drum. Ai timp să te cerți și împaci cu bărbatul și restul neamurilor, la telefon. Îți poți face manichiura la volan. Sau un ceai.

Treci de semafor, ai impresia că urmează să-i dai. Doar că vine Dealul Negru, cu multe curbe și miros de mici. Doar sinucigașii îi dau aici. Supraviețuiești cu gândul că te așteaptă autostrada și ai scăpat. Îți amintești însă că, înainte de Pitești, există o trecere la nivel cu calea ferată, niște șine părăsite în asfalt, care nu mai sunt folosite de la Traian și Decebal, dar care gâtuie circulația, pentru că nu-ți permiți să-ți înlocuiești mașina, dacă nu frânezi. Altă coadă fără o explicație europeană.

Autostradă. Se dezmorțește și motorul vostru un pic. Nu prea mult că începe ploaia, dar cine se poate supăra pe ea. Nicio grijă, că imediat îi vezi pe colegii de trafic că se pun pe avarii și știi ce urmează. Alte semafoare. Alt tronson la care se lucrează din primăvară (a cărui an, nici nu mai contează). Waze-ul te scoate pe niște hârtoape, de trebuie să-ți schimbi mașina și începi să preferi să stai la cozi paranormale. Încă 25 de kilometri și ești în București, unde copilul măcar se bucură să vadă niște lumini colorate și vreo trei balcoane luminate, pentru că, la ora aia, evident, toată lumea doarme. Numai voi nu mai puteți de nervi. Când o să ne săturăm, țară?

foto Shutterstock