Când eram în Marea Britanie, am avut o pacientă româncă foarte simpatică și vorbăreață. Ne-am și împrietenit ulterior. Tipa avea o fetiță de vreo 6 ani pe vremea aia, despre care îmi povestea la fiecare vizită. Cât de grozav e copilul, cum a învățat singură să scrie și să citească în 2 limbi la 4 ani.
Am crezut că fabulează.
Eram în mașină toți patru și vorbeam despre bani, că ne străduim și noi la fel ca toți părinții de pe lume. Un văr îmi spusese o poveste pe care am numit-o ”prietenul cel liber al lui Adi”. Nu e inventată.
Săptămâna trecută am avut live cu un chef celebru despre ce mai mâncăm. A fost un succes teribil, energie bună, poftă de mâncare și multe mame disperate că nu mai știu ce să facă de mâncare. S-au pus tot felul de întrebări, am aflat lucruri interesante și am întrebat mamele ce-au mâncat în dimineața respectivă.
Sincer, mă așteptam ca 80% să răspundă așa:
Fălcuțele lui rotunde și perfecte, care atârnă ca două globuri prinse în obraji. Năsucul care încă mă caută și se oprește la mine. Mânuțele dolofane care se plimbă pe mamă înainte să adoarmă. Cârlionții lui încâlciți la spate. Picioarele mici, genunchii pufoși, burtica din care respiră cu tot.
