Dacă aș fi eu președinte, cancerul de piele ar fi interzis prin lege și nimeni n-ar mai suferi de așa ceva. Dacă aș fi eu președinte, saloanele cu solar ar fi ilegale. Toți oamenii ar înțelege ce e rău și ce e bine, ce putem preveni și de ce nu ne putem feri, limita dintre puterea gândului, fizică și chimie.
Ne-am întors de la mare albi ca brânza telemea. Nu e prima dată când ”pățim” această nenorocire și lumea ne compătimește serios: ”Vai, dar nu v-ați bronzat deloc.” Dar nici nu de asta ne-am dus. Să mă bronzez a ieșit de pe lista priorităților mele, cam de când am înțeles că soarele e sănătos doar dacă vrei să te sinucizi. Altfel, e bun în doze mici, consumat cu grijă și respect față de tine. Cred că ultima oară când m-am bronzat a fost acum vreo 10 ani, când încă mă simțeam tânără și nemuritoare. Au urmat școala, studiul și viața, care mi-au arătat că nimeni nu e mai deștept decât legile biologiei.
Îi văd în magazine. Oameni în toată firea, cu copii de mână, care nu se mai dau duși de pe la vitrine. Pun mâna să mângâie piese, să simtă mai bine, să își amintească de vremurile în care se jucau și ei. Multă lume iubește LEGO, deși copiii construiesc mai mult, iar adulții înjură când calcă pe ele.
Tudor e la faza încă de Duplo, când ia piese, le dă o formă și câte un nume: Uite, mami, ăsta e un elefant.
Când lumea aude că un copil de 3 ani și jumătate e încă alăptat, ridică o sprânceană, își dă coate ori își face cruci cu limba-n cerul gurii. Un copil de 3 ani și jumătate e un om în toată firea: mănâncă mâncare, de foame, bea apă, de sete, doarme. Merge pe picioarele lui, vorbește bine, face pipi, caca, se spală singur pe mâini. Deci nu mai e un bebeluș care nici capul nu-și ține. Nu, un copil mai mare știe să spună cu vorbe când îi e foame, când îi e frig, când îl doare ceva sau când îi e dor de mamă-sa.
Al meu cere pupici.
-Tudor, ce simți tu când ne dăm pupici?
-Iubire, mami. Simt iubire.
Dincolo de gluma de mai jos, ca să înțelegeți puțin context:
La toată această scenă se benocla, mai aproape decât o făceam noi, un vecin octogenar, genul tuns regulamentar, care merge zilnic la piață și poartă șosete în șlapi. Un domn respectabil, își ținea mâinile la spate împreunate și observa. Un bețiv întins pe șosea. Toată circulația blocată. Na. Asta era situația. Un polițist care se chinuia să afle ce s-a întâmplat: -Domnule, cum ați ajuns aici? V-a călcat o mașină? V-a bătut cineva?
Domnul întins pe carosabil era pur și simplu incapabil să articuleze ceva, singurul cuvânt la care a reacționat a fost ”țigară”.
Am întrebat un medic ginecolog, care mi-a zis că vine la nașteri de-acasă: ce viață e asta a lui? Fără un program, fără certitudinea că pui capul pe pernă și te trezești, ca oamenii, de dimineață. Mi-a răspuns că încă e tânăr și asta e. Să vadă și el cât mai rezistă.
