”Nici nu se vede că ați fost la mare!” – Mulțumim, nici nu de asta ne-am dus

Ne-am întors de la mare albi ca brânza telemea. Nu e prima dată când ”pățim” această nenorocire și lumea ne compătimește serios: ”Vai, dar nu v-ați bronzat deloc.” Dar nici nu de asta ne-am dus. Să mă bronzez a ieșit de pe lista priorităților mele, cam de când am înțeles că soarele e sănătos doar dacă vrei să te sinucizi. Altfel, e bun în doze mici, consumat cu grijă și respect față de tine. Cred că ultima oară când m-am bronzat a fost acum vreo 10 ani, când încă mă simțeam tânără și nemuritoare. Au urmat școala, studiul și viața, care mi-au arătat că nimeni nu e mai deștept decât legile biologiei.

Țin minte că iubitul meu de-atunci, soțul meu de-acum, mi-a lăudat pielea ciocolatie, cu iz de ironie: ”îmi place de tine așa crocantă”. ”Crocantă” nu era un compliment.

În aceeași perioadă, colega mea de la ELLE a scris un articol foarte interesant despre cultura pielii albe la japoneze și picioarele nebronzate parcă începeau să fie cool. Dacă vreți o predicție astrală, sunt sigură că bronzul va deveni la fel de blamat în cercurile educate, ca zahărul, țigările și iaurtul colorat:

Nu mai găsesc articolul respectiv, ci doar un frate mai mic, din 2013:

Acum câțiva ani am scris un articol despre revenirea trend-ului pielii albe, imaculate, ca a japonezelor. La vremea aceea, am rămas cu gura căscată când am citit că, în Japonia, China și Coreea, produsele de depigmentare constituiau unul dintre cele mai importante segmente din vânzările de cosmetice. Dar m-am gândit că e o chestiune culturală, la ei pielea de fildeș a fost mereu la mare preț. Dacă nu mă înșel, atunci pe piața românească produsele pentru un ten „mai alb, mai strălucitor” erau inexistente, pentru că majoritatea celor pe care le cunosc s-au lansat în ultimii doi ani.

Am crescut într-o familie de oameni responsabili, medici amândoi, într-o cultură a protecției de soare. Chiar și când eram mică și mergeam la mare, mama avea grijă să-mi pună mereu un tricou. Unul de bumbac, nu cel mai nou dintre tricouri, dar pe vremea aia nu existau tricouri din materiale speciale, cu protecție UV. Așa că, făcea și ea ce putea. Cu acest tricou și mereu pălărie, puteam sta în apă cât voiam. Țin minte, că mereu îmi atrăgea atenția a doua- a treia zi de sezon, când deja toți erau roșii ca racii și prăjeau ouă pe pielea lor, că noi abia începeam să prindem culoare. Că dormeam bine nopțile și nu ne plângeam decât de nisip că-i fierbinte sau de concediu, că nu ține trei luni.

Așa că nu mi-a fost greu, când am crescut mare, să respect recomandările medicilor de creme și ore de stat la soare. Și da, nu e chestie de dezbatere. Putem sta la soare până la ora 11-12, întotdeauna protejați. Putem sta la soare după ora 16-17, întotdeauna protejați.

Discuție, la 11.17, la vecinii noștri de plajă, între mamă și copil:
Copilul, care ”se usca” la soare:
-Mami, simt că mă arde ceva.
-Termină, doar ești dat cu cremă.

Noi stăteam la umbră și, la puțin timp, am și împachetat.

Atenție, crema nu ne protejează în orele alea nebune, când soarele arde de trăznește. În acele ore, n-avem ce căuta la soare, punct. Crema e pentru orele permise, când avem nevoie de protecție în continuare. Pentru sezonul următor, o să-mi caut și eu o bluză cu mânecă lungă, cum au copiii, ca să nu mă mai ung atâta, că urăsc felul în care transpir sub cremele cu SPF mare. Nu-mi place să mă ung de zece ori pe zi.

Programul nostru, la mare:

Ne trezeam pe la 7.30-8, luam micul dejun și la 9-9.30 eram pe plajă. Stăteam la umbră de când ajungeam. Ne vedea soarele doar în apă, cât mergeam pe-acolo, până la bar sau până la wc. În tot acest timp, Tudor purta bluză cu protecție UV, toți aveam șapcă și eram dați cu cremă până în dinți.

Pe la 12, ne îndreptam spre masa de prânz, care dura până pe la 1-1.30, iar în jur de 2 eram deja la somn. Ne trezeam destul de târziu, nu am ajuns în nicio zi înainte de 5 înapoi pe plajă. Și, având în vedere vremea, am fi putut. Mulți plecau când reveneam noi, după-masa. Alții erau deja cu hainele pe ei. Unii ar fi putut spune că era frig, dar însărcinatele nu iubesc canicula și sunt hiperprotective, cică e ceva hormonal. Deși la unele, posibil să nu treacă. Plecam de pe plajă cândva după 7. Nu ne deranja umbra care se abătea până spre mare, erau momente frumoase, plaja aproape se golea, copilul alerga, săpa în nisipul ud, era minunat. Apoi duș, o scurtă plimbare și o mâncare și somn, nene, că dimineață mergem la plajă! Abia așteptam.

Și, uite-așa, ne-am întors albi ca brânza telemea. Tocmai mi-am dat seama că de ani de zile nu mai dau la o parte slipul sau breteaua de la costumul de baie, să verific dacă am vreo urmă, dacă s-a prins ceva. Bine, puțină culoare avem, că totuși n-am trăit în bătaia aerului condiționat. Dar că am fost la mare, nu se vede deloc. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Să fiți sănătoși!

foto Pixabay