Cred că să treci printr-un divorț e mai greu decât să treci peste decesul partenerului de viață, deși cine sunt eu să am păreri despre așa ceva. Diferența e de nuanță, dar mi se pare totuși importantă. Dacă în cazul unui deces, hotărârea nu a luat-o cineva, deși nu aș îndrăzni să spun că viața e un nimeni, în cazul unui divorț există cel puțin un vinovat. Și asta e mult mai greu de acceptat, de resemnat, de dus mai departe, fiindcă te pierzi în răzbunări și gânduri complicate.
Vă zic numai de azi-dimineață, deși nu toate zilele sunt așa, unele sunt chiar mai proaste.
Cineva din Sibiu mi-a povestit săptămâna trecută că unul dintre cei doi băieți ai săi (de 6 ani), a rugat-o într-o seară să-l trezească a doua zi dimineața cu o oră mai devreme ca să se poată juca.
Nu sunt genul ăsta de mai sus, din titlu. Eu sunt genul încăpățânat. Când m-am dus în clasa a 5-a la olimpiada de matematică și numele nu-mi apărea pe nicio listă, dintr-o greșeală nevinovată a cuiva, m-am dus, am bătut la uși, am vorbit cu oameni, mi-am cerut locul care mi se cuvenea. Iar, la final, am ieșit prima pe județ. La olimpiada de matematică. Atunci am învățat despre oameni că, uneori, nu e rău să fii încăpățânat.
Bunicii care nu ne sună, să nu ne deranjeze. Vecinii care nu ne aduc plăcintă, deși se gândesc. Prietenele care știu cât suntem de obosite și nu ne mai încarcă de ale lor. Părinții care ne dau bani și ciorbă, oricât am fi de mari sau de bogați.
Când una dintre prietenele din gașca mea de fete din liceu și-a găsit iubit și nu prea mai ieșea cu noi, i-am zis să nu își facă griji pentru asta (ea era genul care-și făcea), să se bucure de momentele cu el, că noi tot acolo vom fi, oricând va vrea să se întoarcă. În puțin timp, ei s-au despărțit fiindcă el era un ticălos (eu bănuiam asta, fără să împărtășesc; astfel de previziuni astrale nu ajută în niciun fel, pentru că oamenii trebuie să ajungă singuri la concluzii, nu să le servească gata mestecate de altcineva), iar ea -ghici ce- s-a întors.
