Cineva din Sibiu mi-a povestit săptămâna trecută că unul dintre cei doi băieți ai săi (de 6 ani), a rugat-o într-o seară să-l trezească a doua zi dimineața cu o oră mai devreme ca să se poată juca.
Această mamă ne-a explicat (eram la o întâlnire cu antreprenoare mame, le găsiți aici dacă sunteți interesați) că băieților ei le rămâne foarte puțin timp de joacă, la fel cum li se întâmplă probabil foarte multor copii. Că merg la afterschool și mai au acum un curs de actorie de două ori pe săptămână, care le place și la care nu vor să renunțe. Dar, în zilele cu acest curs, copiii ajung acasă pe la 7 și la 8.30 deja e ora de culcare. Care oră de culcare e sfântă și e condiția ca ei să funcționeze a doua zi. Deci copiilor le mai rămâne o oră și un pic practic, în care trebuie să mănânce, să se spele și să se pregătească de somn. Și, uite-așa, ăsta mic a rugat-o pe mama lui să-l trezească la ora 6 a doua zi dimineața.
-Și l-ai trezit, ce s-a întâmplat? am vrut să știu.
-L-am trezit, da. S-a trezit, s-a dus un pic să se joace, apoi a zis că nu-i place să se joace singur și a venit lângă mine în pat.
De atunci, de joi, mă tot gândesc la el. M-a impresionat foarte tare această realitate a copiilor, pe care toată lumea îi crede cei mai fericiți. Părinții lor se spetesc alergând prin trafic, făcând uneori și două job-uri într-o zi, înhămându-se la proiecte prin care să impresioneze. De ce? Pentru binele copiilor lor. E drept că unii își mai cumpără și mărgele, dar mă îndoiesc că asta e motivația care îi ține serile pe la birou. Și ce să facă acești părinți? Sunt oameni cu responsabilități. Cu locuri de muncă din care pot fi înlocuiți cu ușurință dacă nu sunt serioși. În ziua de astăzi, lucrurile sunt destul de simple: ești potrivit pentru un job, poftim, ești liber să-l faci. Dar să nu te aștepți să te plătească cineva pe degeaba, asta în cazul în care nu lucrezi la stat. Deși am văzut și angajați ai statului pe care nu aș putea spune că i-am invidiat.
Și eu sunt oamenii ăștia. Mă paralizează gândul că și copilul meu o să mă roage să se trezească la 6 dimineața într-o zi, ca să aibă timp. Doamne ferește, dacă nici la 6 ani oamenii nu au timp, atunci care-i farmecul vieții??? Dacă nici copilăria nu mai este o garanție pentru joc, atunci de ce durează atât? Trebuie că există o logică pentru care tot procesul de maturizare e totuși lent, că altfel ne-ar fi făcut mama natură direct mari, direct anagajabili, direct legali să prestăm servicii, să luăm credite la bancă și să avem card. Dar legea firii nu spune asta. Universul ne dă mai întâi să gustăm din paharul cu fericire, pe care ni-l umple cu povești și cu joacă, nu cu lipsă de timp. Ce-i asta, unde ne credem? Cum le putem face asta alor noștri copii?
De joi mă tot gândesc care-i soluția. Îmi amintesc de când eram mică, dar știți cât de clar îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri. Făcusem dintr-o cameră a bunicilor mei lumea păpușilor. Aveam o pătură pe covor, acolo era ”pe stradă”, patul era casa lor, pusesem un prosop peste fotoliu și ăla era cinematograful, era o lume întreagă într-o singură cameră și 4 papuși. Nu eram foarte mică, de asta îmi amintesc exact. Eu m-am jucat rușinos de mult, aveam buletin și încă mă jucam. Și nu înțelegeam cum de oamenii mari nu se joacă. Nu înțelegeam cum pot ei trăi o zi fără așa ceva. Și nu îmi imaginam vreodată ca eu să mă tranform într-un om care nu se va juca. E ca și cum mi-ai spune acum că o să mă transform într-un hoț peste 5 ani. Cine, eu?! Nici pomeneală, ți-aș râde în nas. Cine, eu să nu mă mai joc cu păpușile-n camera transformată? Puteam să bag mâna în foc că așa ceva n-are cum și nu se va întâmpla.
Iată-mă. Astăzi scriu vorbe despre copii de 6 ani care se trezesc la ora 6 ca să se joace. Nu vi se pare un coșmar? De jucat, mă joc de vreo 3 ani încoace, uneori îmi mai și place, dar rar. Să mă întâlnesc cu fetița aia cu buletin, care se juca cu păpușile într-o cameră a bunicii ei, mi-ar fi o rușine mare. I-am furat bucuria jocului și cel mai trist e că nu mai știu ce am făcut cu ea. Sunt un hoț de magie, deși acum câțiva ani ea ar fi băgat mâna în foc pentru mine, că nu mi se poate întâmpla așa ceva.
Cât despre copiii noștri, habar nu am care e șansa lor la fericire, când sunt crescuți de niște hoți fără alternativă. Căci asta mă simt. Un găsitor de soluții care să mă înlocuiască în propria viață și să-mi cumpere un strop de timp. Restaurantul, menajera, bona, și să facă pipi aș trimite pe cineva pentru mine, de s-ar putea.
Viețile noastre au luat-o razna, iar asta se răsfrânge asupra celor mai nevinovați, dacă-mi permiteți exprimarea. Salvați-vă copiii.
foto Unsplash
Gabriela F.
Of… Eu m.am jucat mult în fata blocului… Poate în timpul scolii nu atâta de mult… Dar vara după ce trecea ora de citit 😅eram afara… Ioi… Eu clar nu știu sa ma joc… Când îl vad pe C. Cum se joaca cu C…. Ma apuca ciuda uneori dar apoi îs recunoscătoare… Ca eu fac manacare… Și cineva se joaca… Și suntem noi părinții lui…de aia nu vrea sa îl dau la gradi numa la 3 ani jumate… Și ce ca o sa facă 18 ani în clasa 11…si ce… Măcar o sa se joace cu un an mai mult… Asta îmi doresc eu…
Miruna
Da, exact, școală o să facă toată viața. De jucat, însă…
Simona Suciu
Ce mare dreptate ai! In goana asta dupa timp, ajungem sa nu il mai gasim!
Si eu m-am jucat pana dupa ce am intrat la liceu, si da, si in timp ce trebuia sa invat pentru capacitate, ma jucam cu vecina cu papusile!
Si uite ca acum m-am trezit intr-o lume de oameni mari care nu mai stiu sa se joace. Mi-e ciuda ca nu mai stiu sa ma joc cum ma jucam cand eram copil! Imi doresc sa ma stiu juca cu fetele mele asa cum ma jucam in copilarie!
Miruna
Și faptul că îți dorești e grozav. Fetele tale sunt niște norocoase.
Blaga Madalina
Baiatul cel mare abia a facut 5 ani. In fiecare dimineata se trezeste si primele cuvinte sunt “trebuie sa ma joc” 😁 si pregatirea pt gradi e ceva de genul el se joaca si eu il imbrac, incalt, spal pe dinti 😃. E mereu cu cate un McQueen in mana sau se joaca cu orice apuca. Daca nu are jucarii canta si inventează versuri pe melodiile pe care le stie. Programul zilnic este gradi de la 8 la 16. Si apoi o ora de terapie prin joaca. La 17:30 este acasa si iar joaca pana la 21:30 . Si la cina se joaca. Suntem tot din Sibiu. Lui nu ii ajunge timpul de joaca nici cand se joaca toata ziua ( sambata si duminica). Asa ca sa fie joaca!
Miruna
Cred. Dar stii, corect nu e ce ni se pare noua, ci cat ii ajunge lui. Cred ca asa e normal, cand ai 5 ani, sa nu iti ajunge toata ziua sa te joci! Eu tin minte ca mi se parea o prostie si sa mananc!
Diana Preda
Ce-i mai trist e ca acum echivalam joaca cu jucăriile. Si ne achitam mental de “obligatia” de a ne juca cumparând jucării cât mai interactive. Azi am fost cu băieții mei la țară și nu mi-a venit să cred ce fericiți au fost o zi întreagă alergând după pisici, scormonind pământul cu un băț și făcând forme cu pietricele.
Miruna
Creeed, e mult mai frumoasa joaca asta de-adevaratelea decat orice beculete smiorcaite de la chinezi.
Ioana
– Ce mai vrei sa faci inainte sa te culci?
– Sa ma joc.
– Ok, asta inseamna ca nu avem timp de desene. (Le urasc si le-as interzice de-as putea! Pana una alta, le selectez…)
– E ok. Te joci cu mine?
– … da.
(E asa greu sa te joci cand esti obosit, cand iti fuge casa, cand… toate. E greu sa “pierzi vremea”. Apoi te trezesti ca e mare si nu mai are el vreme de pierdut cu tine. Zilele is lungi… dar anii is asa de scurti!)
Miruna
Asa-i. Word!
Luminita R.
Sport? nu-i place. Nu l-am obligat. Curs de teatru? Am cochetat un pic cu ideea, gandindu-ma ca i-ar prinde bine, ca sa-si invinga timiditatea si sa-si faca prieteni. N-a vrut, ca sa nu iasa din zona de confort. Engleza? Facem dar numai daca vrea. Pentru el e mai bine si mai sanatos din punct de vedere psihic sa faca ce vrea, sa se joace in timpul cat nu face lectii (care, Doamne! ce multe si ce lungi sunt!) Am hotarat ca nu-l voi obliga sa faca nimic daca nu vrea. Se joaca asa cum vrea, cu ce vrea. Si eu sunt mereu acolo, daca are nevoie de mine.
Miruna
Cred ca e o decizie inteleapta. Sa va bucurati de ea 🙂
Laura V
Îmi pare rău să spun că nu e o decizie înțeleaptă: am o domnișoară de 19 ani. Și eu am considerat că e mai bine să facă ce isi doreste. Nu vrea meditații? OK. Invata cat poate (si nu ma plang, a luat 9. 53 la bac fără pregatire). Nu vrea teme suplimentare? Nu forțăm! Nu-i place informatica (cum imi place mie)? Nu-i nimic! Invata altceva! Acum, dupa ce s-au schimbat niste conditii de intrare la facultate in Scotia si a pierdut inscrierea, o aud cum imi spune (poate fara repros din partea ei, dar cu reprosuri uriase de la mine pentru mine) ca poate, daca insistam, ar fi invățat info, i-ar fi placut si ar fi la o facultate de viitor! Eu sunt suparata pe mine, pe viata, pe ea! Acum, ea invata (în particular) biologie si chimie pentru stomatologie! Eu sunt in continuare supărata pe mine! Ca puteam sa-i schimb viata prin impunere! Sa o oblig sa invete si altceva! Asa ca insistati! Copiii nu stiu mereu ce vor! Si noi suntem cei ce plangem din cauza reproșurile lor!
Luminita R.
Bineinteles ca ne primim reprosuri! Mai ales de la adolescenti. Eu ma refeream (cred ca si Miruna) la copilul mic. Cei mici-mici s-ar juca intr-una, cei de scoala primara sunt supraaglomerati de teme si activitati extrascolare impuse de parinti si nu mai au timp sa faca ce vor ei. Spor la invatat si succes!
Marcela
Reprosuri puteai sa primesti si daca o obligai sa faca ceva. Si eu am procedat ca si tine dar acum imi reprosez eu ca nu am insistat sa faca ce vreau eu. Baiatul e multumit cu ce a facut dar el sigur putea mai mult iar fata munceste altceva decat a invatat si nu ii place!
m
Problema d-rei de 19 ani e că nu și-a dat seama singura ce vrea. Ceea ce e scuzabil , pe la 13-14 ani e posibil sa fi mai amețit. Și la 33-34 🙂 dar atunci nu dai vina pe părinți că nu ai ales o chestie pe care aveai capacitatea mintală sa o alegi, daca te gandeai. La fel cum poți fi amețit la vârsta aia, poți fi și hotărât. Nu cred că mai depinde de parinti. Ok , ii spui , dacă îți trece prin cap. Dar nu insiști.
Asa au insistat la mine cu unele chestii (noroc că nu și în privința facultății) , pe motiv că,dacă nu, o sa le reproșez inacțiunea in viitor. Da de unde, le reproșez că au insistat și m-au stresat 🙂
Ina
Pai insiști eventual sa le arăți cât mai multe variante din care sa aleagă una care le place, dar dacă eu îl forțez sa facă info, de exemplu, în speranța că îi va plăcea cu timpul… va veni apoi reproșul ca din cauza timpului și energiei concentrate în ce i-am ales eu, nu a apucat sa descopere ce îi plăcea defapt lui. Eu asa as fi facut la 19 ani. Cum o dai… 🙂
E un moment mai tensionat acum, dar va trece și va deveni mai clar și ceea ce-și dorește, curaj! (Zic eu de colea, când încă n-am trecut parleazul cu ai mei)
Ana
Mi se rupe sufletul că mulți copii nu au timp de joacă.
Eu îmi salvez copilul.
Miruna
Cuuuum???
Crisa
Fiica mea de 3 ani, merge la un curs de dans. În una dintre zile nu a avut chef/răbdare să rămână până la finalul orei și am plecat acasă.
Am incercat apoi sa o descos de ce a reacționat așa și mi-a răspuns: “mami, nu am stat până la sfârșit – nu am timp, mă grăbesc”. Fix expresia “nu am timp, mă grăbesc” o folosesc eu însumi de f multe ori pe zi și mi-am dat seama că ar trebui macar sa simt că nu am timp mai rar…sunt on going cu asta
Madalina
Al meu, 6 ani, merge la scoala (clasa a 2-a, sistem britanic), de la 9 la 5. Dar la scoala se joaca muuult. E in sistem Montessori, sistem pe care il iubesc tocmai pentru ca tot procesul de invatare e o joaca. Si asa, in joaca, a invatat sa scrie, sa citeasca, si sa bifeze toate chestiile academice care initial ma inspaimantau, pentru ca mi se parea prea mult pentru varsta lor.
Dupa scoala, nu mai ramane timp pentru activitati extra scolare, desi iubeste baschetul, asa ca incerc, cu greu, sa-i caut un club care sa aiba ore in weekend. Deocamdata n-am gasit. Mai incerc. Dar asta doar la cererea lui.
Primeste carti de citit acasa de la scoala, dar fara termen, asa ca uneori citeste in fiecare zi o carticica, alteori una la 2 saptamani, dupa cum are chef. Consider ca e inca prea mic sa fac vreun fel de presiune asupra lui. In plus, vreau sa iubeasca cititul, nu sa-l considere o corvoada.
Cautati scoli Montessori pentru copilasii vostri. Sunt minunate.
Ina
Of cum e asta cu înlocuit în propria viață. … crud și adevărat. Merg la serviciu și platesc bona/ gradinita cu program prelungit/ after și așa mai departe, adică mă sustrag un timp din viața copilului și am mustrări de conștiința din cauza asta. Totuși, nici exclusiv cu el nu pot sta, fără sa-mi hrănesc neuronii cu activități mai “intelectuale”.
Cat despre timp, mie mi se pare ca nimeni nu mai are. La serviciu nu ai suficient timp sa lucrezi pe indelete, acasă nu apuci sa faci mare lucru din treburile casnice când ajungi, pe copil îl grabesti ca hai sa te îmbraci, hai sa mănânci și hai sa mergem ca întârziem. Pana și bunica se vaită ca nu-i mai ajunge timpul sa-și îngrijească gradina. Măcar de ea spunem ca e bătrână și e normal sa nu mai aibă atâta viteza de lucru.
Totul e pe fuga și nici nu pare ca ne propunem extrem de multe în fiecare zi. Măcar copiii de-ar avea, dar fără noi…
m
Nu extrem de multe, dar și multe dacă îți propui, tot e prea mult 🙂
Andressa
Eu nu sunt de acord cu tine. A mai aparut recent tema asta dupa o postare a Oanei Moraru si i-a dat un raspuns superb Karioca, ai citit?
http://kariokaspot.blogspot.com/2018/10/sarmanii-copii.html
Pe scurt, idealizam foarte mult copilaria fara griji (asa e cand trece timpul, totul era mai frumos odinioara…), dar realitatea e ca fara un program cu hai la tenis, hai la teatru, hai la aia, copiii nu s-ar alerga prin parc ca-n filmele din anii 80 ci ar cam sta cu ochii in ecrane. Chiar si la 6 ani, da, eu am copilul de 5 ani si stiu ce vorbesc. In plus, joaca e joaca si la gradinita sau la scoala, in clasa pregatitoare. Sau da, la teatru / atletism etc. Nu as deplange soarta copiilor chiar asa, nu lucreaza la casierie de la 9 la 17, cu activitati bine alese ei fac lucruri frumoase, isi dezvolta creativitatea, isi fac prieteni, se jaoca in grup, in echipa, prind curaj. Think about it. Nu e neaparat mai bine sa stea in fata blocului, cum era vorba pe vremea noastra. E diferit de felul in acer am crescut noi dar diferit nu e neaparat rau.
Miruna
Stiu ce zici, doar ca acest copil nu isi dorea sa se joace pe tableta, ci cu o bufnita, parca. De pluș.
Raluca
Noi facem homeschooling si din acest motiv… timp cat mai mult de joaca! Ne iese binisor 🙂