Să lucrezi de acasă e departe de ideal?

Vă zic numai de azi-dimineață, deși nu toate zilele sunt așa, unele sunt chiar mai proaste.

Mă trezesc la un moment dat, ăsta e marele avantaj când lucrezi de acasă și ai un copil: nu dormi până la cât vrei tu, asta fiind împotriva sfaturilor oricărui expert în time-management, ci dormi până la cât vrea copilul tău, ceea ce cred că e la fel e prost. Dar măcar e bine pentru el. După care ne spălăm, ne schimbăm, mâncăm, deși, de fapt, nu mâncăm, între timp mai sună 3 telefoane, pentru că, nu-i așa, s-a făcut 10 și oamenii normali au ajuns la birou.

Nicio dimineață nu seamănă cu cealaltă. E foarte greu să îți faci o rutină și mă gândesc cu groază la cât de simpatică voi fi atunci când vom avea cu toții de ajuns într-un loc, la o oră fixă. În dimineața asta, de exemplu, a fost cu ”vreau să mănânc altceva”. Varianta asta e mult, dar mult mai greu digerabilă decât ”nu vreau să mănânc”. Diminețile ”nu vreau să mănânc” sunt simple pentru că nu vrei și punct. Eu nu sunt genul de mamă care să insiste, care să se roage, care să se lase manipulată în acest fel. Copilul meu s-a culcat flămând nu o dată. S-a trezit noaptea, a cerut de mâncare, nu a primit, pentru că nici animalele nu mănâncă noaptea. Și pentru că mamele au nevoie de un program și de un somn și de respect din partea copiilor lor. Și pentru că ei, copiii, așa învață.

Deci dimineața ”vreau să mănânc altceva” e dimineața aia în care știi că îi este foame, știi că va mânca ceva, doar că nu știi ce. Chiar dacă lași copilul singur să spună, să-și aleagă din frigider sau din farfurie, diminețile astea nu sunt în totalitate despre bucate, ceea ce le face cu atât mai complicate.

Am făcut: clătite din ou și banană, pâine cu unt, pâine cu unt și cu icre, pâine cu vinete, am tăiat roșii, mere, apoi am făcut pâine cu unt și cu gem, după care a vrut ceai, ba nu, lapte, dar lapte cu spumă, cum beau eu la cafea, nu lapte normal cum beau toți oamenii normali când beau lapte.

Iar înainte de toate astea de mai sus, am mai făcut ceva: curățenie în bucătărie. Pentru că nicio ființă căreia i-ai putea spune ”umană” nu ar fi putut face ceva civilizat în acea încăpere fără ca cineva să șteargă măcar firimiturile de pe masă. Ori să arunce în chiuvetă farfuriile cu resturi uscate de la niște animale care s-au înfruptat din ele fără să le strângă, fiindcă nu îmi imaginez că o ființă umană ar fi de asemenea dezastru capabilă.

Nu mă plâng, doar descriu. Ca un jurnalist de război. Așa sunt unele dimineți, dar să nu credeți că sunt așa toate, unele sunt chiar mai grele de atât. După o noapte cu muci, de exemplu, care se poate considera noapte, doar pentru că aveai nevoie să aprinzi o lumină ca să vezi, altfel nefiind nicio diferență între ZI și noapte. Da, acele dimineți sunt cele mai grele, îmi imaginez.

Într-un final, cineva mic a mâncat jumătate de clătită și un colț de pâine cu unt, o gură de ceai și niciuna de lapte. A vrut țiți, după care s-a răzgândit în momentul în care eram cu bluzele peste cap, a vrut duș. Iar eu nu sunt o mamă care se lasă manipulată cu mâncare, doar cu alte lucruri, în cazul în care nu v-ați prins.

Era deja ora doișpe, au mai sunat vreo 2 telefoane între timp și un curier la ușă. Am zis să nu mă enervez, mă duc să mă spăl pe dinți. Deși nu mai țineam minte dacă am mâncat ceva eu însămi în această dimineață. Dar, oooo, ba da, spălatul pe dinți! Ăsta e momentul meu preferat de două ori pe zi. Patru minute în care toată lumea știe că nu pot vorbi, nu pot șterge caca, nu pot pune nimic la încălzit, dinții mei au nevoie de mine. Terapie curată.

Îmi vin două idei brici de articole pentru blog. Acesta curent nu se numără printre idei brici, acesta curent se numără printre frustrări, cu f mare, de la cuvântul ăla înjurătură pe care nu îndrăznesc să-l scriu. Îmi zic, ce grozav e spălatul ăsta pe dinți, ieftin ca braga și cu efecte mai rapide decât orice psiholog! Oamenii ar trebui să se spele mai mult pe dinți. Ceea ce îmi amintește imediat că n-am spălat copilul pe dinți, un om cu drepturi perfect egale la o igienă dentară cumsecade.

Spăl copilul pe dinți, două minute pe Pinochio, aici nimeni nu comentează, cred că gena bucuriei spălatului pe dinți (sau obsesiei, mă rog) s-a transmis. Pinochio e un Pinochio ca orice alt băiețel de lemn, care ține în mână o clepsidră cu fix 2 minute de spălat pe dinți. E minunat, oricine ar trebui să aibă un Pinochio, chiar și oamenii care n-au de spălat alți oameni pe dinți.

Am uitat să dau siropul de tuse, fir-ar să fie de sirop. Trebuia dat înainte de a spăla copilul pe dinți, zăpăcită denaturată ce ești. Ăsta e un alt stil fabulos al mamelor conștiincioase de a se iubi pe sine cu foarte mult respect în momentele de criză din cadrul dimineților ”vreau să mănânc altceva”. Se spun cuvinte grele în cadrul acestui stil și, dacă nu se spun, se gândesc.

Copilul nu vrea sirop, deși e bun, are gust de portocale și îndulcitori din ăia pe care altfel nu ar pune gura, în mod normal. Dar acum nu e mod normal, e o dimineață specială, după cum am stabilit. Și mai e și toamnă, plin sezon de răceli și de muci, care nu te ocolesc, nici să îți pui semn în poartă. Că altfel n-am fi avut nevoie de sirop.

Și cum niciun necaz nu vine singur, nu am uitat numai siropul de tuse înainte de spălatul pe dinți, ci si cele două idei brici din timpul spălatului pe dinți. Mă enervez îngrozitor pentru asta, mi se pare că, dacă nici pe propriile mele gânduri nu mai am timp să le gestionez, apăi în ce țară trăim? Știu că nu e tocmai logic, dar asta simt.

Într-un final vine bona, iese copilul în parc. Noroc că sunt spălată pe dinți, altfel, ar mai trebui să pierd 4 minute întregi și cu asta! Ar trebui să-mi tai unghiile; oare ce aș putea face cu asta în paralel? Pentru că atunci când copilul e plecat, nu îmi permit să fac doar câte un singur lucru pe timp. E musai să le combin pe mai multe deodată. Amân tăiatul unghiilor, deși mă enervează îngrozitor să le aud cum se lovesc de taste.

Aveam o listă cu lucruri de făcut, pe undeva. Cu ce mailuri trebuie date, ce articole scrise, care-s obligatorii astăzi și care erau obligatorii de săptămâna trecută. Între timp a venit ceva cu semnul exclamării în inbox, mă ocup cât ai zice urgență. După care-mi bate cineva la ușă, sper să fie curierul, nu că mi-ar livra timp la domiciliu, deși e un fel de a spune și asta. Nu e curierul, ci e copilul. Care nu se simte bine.

Poate are diaree. Poate are febră. Poate are orice altă problemă întâlnită la un copil care are nevoie de mama lui.

Ce bine că am deschis ușa cu zâmbetul pe buze. Adevărul e că întotdeauna mă bucur să îmi văd copilul, chiar dacă nu e curierul care-mi livrează timp la domiciliu.

Îl lipesc de mine și îi simt obrazul moale cum se lasă cu totul. Începe și plânge, dar nu un plâns de isterie, ci un plâns de suferință, ca un motănel mic pe care-l doare.

Ce te doare, puiule?

Bine că l-ați adus acasă.

Hai, la mama, că te fac eu bine.

Și, uite-așa, brusc, toată dimineața capătă o explicație.
Și te simți ca ultimul om că nu te bucuri de ceea ce ai, zăpăcită denaturată ce ești.

foto Unsplash