Să nu-i uităm pe oamenii invizibili din viața noastră

Bunicii care nu ne sună, să nu ne deranjeze. Vecinii care nu ne aduc plăcintă, deși se gândesc. Prietenele care știu cât suntem de obosite și nu ne mai încarcă de ale lor. Părinții care ne dau bani și ciorbă, oricât am fi de mari sau de bogați.

Când una dintre prietenele din gașca mea de fete din liceu și-a găsit iubit și nu prea mai ieșea cu noi, i-am zis să nu își facă griji pentru asta (ea era genul care-și făcea), să se bucure de momentele cu el, că noi tot acolo vom fi, oricând va vrea să se întoarcă. În puțin timp, ei s-au despărțit fiindcă el era un ticălos (eu bănuiam asta, fără să împărtășesc; astfel de previziuni astrale nu ajută în niciun fel, pentru că oamenii trebuie să ajungă singuri la concluzii, nu să le servească gata mestecate de altcineva), iar ea -ghici ce- s-a întors.

Atunci când soțul meu învăța pentru examenul vieții sale, eu m-am făcut invizibilă un an. Am văzut sezoane întregi de seriale, am mâncat prea multe ciocolăți. El mă iubea la fel de mult, eu pe el la fel, doar că acela era alt moment. Unul de concentrare, în care unul dintre noi avea nevoie de spațiu și celălalt i-l oferea. În care unul dintre noi avea nevoie de susținere, nu de cicăleală, nu să i se amintească de câte zile stă gunoiul nedus sau rufele nespălate. E bine să ne înțelegem reciproc, cu zile rele și bune, cu nevoi și scopuri înalte.

De fiecare dată când nu știu ce să scriu, povestesc despre dinți. Sau despre gume de mestecat. La fel fac și într-o conversație. Când nu știu ce să mai zic, mă leg de ceva care e sănătos sau nociv, banalități din astea pentru mine care le știu pe toate corecte, normal.

Am avut și eu o perioadă în care am crescut niște vise și soțul meu a băut singur cafele. Copilul meu s-a jucat în liniște, pe covor. Iar părinții mei mă vedeau mai mult în poze. Și că indiferent dacă voi lua sau nu acest examen care n-are nicio importanță pentru nimeni, decât pentru mine personal, aș vrea ca ei să știe că știu și c-am apreciat.

Ce vreau să zic astăzi, de fapt, dar nu prea știu spune e că-i bine să nu râdem de lucrurile standard pe care le avem. De gașca de fete, când ținem un nou ticălos de mână, de iubitul/iubita când avem un proiect important și de nici primele alegeri de bază. Știți, eu am râs mult de stomatologia asta. Am urât-o cu pasiune uneori. Am vorbit-o pe la spate, ca și când mi-ar fi făcut ceva personal. Deși ea m-a lăsat toată viața în pace. Eu am fost cea care a ales-o la facultate, eu am fost cea care s-a încăpățânat să facă această relație să meargă.

Și știți ceva? Întotdeauna m-a primit înapoi acasă, ca un părinte cu brațele deschise. Fără să mă judece, fără să mă pună la grea încercare.
Astăzi mi-am amintit cât de grozave pot fi chiar și acele alegeri care la un moment dat ni s-au părut cel puțin bizare. Că ar fi mai bine să avem încredere în cei care am fost atunci, în mințile care nu de proaste au ales o anumită cale. Astăzi mi-am reamintit că niciodată nu e bine să uiți sau să râzi de ceea ce ai by default. Și că stomatologia a fost, într-un fel, a mea fără să mi-o fi spus în cuvinte, cam cum m-am făcut eu invizibilă în anul cu examenul fără să-i fi scos ochii omului că aș fi contribuit în vreun fel. Și că, orice am făcut, a fost pentru că cineva mi-a creat spațiul pentru asta. Fără reproș sau așteptare, doar cu libertate și iubire.

Să nu-i uităm pe oamenii invizibili din viața noastră. Fără să știm cum, ne fac existența mai frumoasă și ne cresc visele mai mari.

foto Unsplash