-Am o relație extraordinară cu fiica mea. Am fost prima care-a știut că a rămas însărcinată la 16 ani.
Fiindcă sarcinile neplanificate la adolescente fix asta înseamnă: o relație extraordinară cu mama lor.
-Suntem cei mai buni prieteni eu și fiul meu de 17 ani. Nu mă minte niciodată, nu bea și nu fumează.
Yeah, right.
Tot din cartea Aventurile noastre în căutare de casă în București, s-au întâmplat următoarele.
Încă mai am biroul. E la bunica, în cămăruța mică. Ceea ce știu că-i pleonasm, dar așa îi zice, bine? Are clebăre pe ușă. Cu Brenda din Beverly Hills, îmbrăcată în alb. Mi s-a părut că dă bine pe lemnul maroniu. Ceea ce a fost atât de corect, încât nici că s-a mai dat jos, iar mama nu tocmai a apreciat. Până și clebărele erau serioase pe vremea mea.
Fiecare om caută chestii diferite la un restaurant: unii vor atmosferă, alții vor decor, unii servicii de calitate (adică, măcar să nu te enervezi), alții doar să mănânce și să plece. Dar sunt unele chestii care mă scot din sărite și mă întreb ce naiba caut eu în acest loc.
Sunt multe lucruri pe care nu mai știu cum să le pot spune, fiindcă nu mai am curaj să fiu cea care eram. S-au deschis câteva uși în ultima vreme, am primit câteva bucurii mari. Și mă tot mir ce fel ciudat de om mai e și-această copilă. Ca atunci când îmi plăcea de un băiat și m-am supărat teribil când l-am văzut că scuipă pe jos. Mi s-a părut că asta spune mai multe despre mine decât despre golanul pe al cărui prenume abia îl știam.
Să nu mă înțelegeți greșit. Sunt multe lucruri din astea mici, neimportante, pe care ți le iei ca picătura chinezească. Ajung să te frustreze și nu te mai poți concentra la altceva decât la felul în care soarbe ciorba din lingură cel din fața ta. E păcat.
