Mame, nu mai povestiți taților și lumii lucruri intime despre ai voștri copii!

-Am o relație extraordinară cu fiica mea. Am fost prima care-a știut că a rămas însărcinată la 16 ani.

Fiindcă sarcinile neplanificate la adolescente fix asta înseamnă: o relație extraordinară cu mama lor.

-Suntem cei mai buni prieteni eu și fiul meu de 17 ani. Nu mă minte niciodată, nu bea și nu fumează.

Yeah, right.

Cele mai prețioase lecții de parenting nu le-am luat din cărți, ci din copilăria mea. Și contrar trendului, nu sunt din coloana traumelor cu “așa nu”, ci din cealaltă, cu multe “așa da”.

Tot timpul o urmăresc pe mama, ca o cameră ascunsă și împrumut trucuri în secret. Sunt sigură că pe multe nu le știe nici ea, e doar iubire în cea mai grozavă formă de manifestare. Eu nu mă pricep așa bine la asta , deci studiez și fur meserie de la cei mai pricepuți. Bine, până acum nu cunosc pe altcineva în afară de ea, deși cunosc mulți oameni care se știu lăuda bine. Drept e că nu am trăit aproape douăjde ani sub același acoperiș cu ei, ci cu mama, dar, de cele mai multe ori, când cineva simte nevoia să îți spună cât de extraordinară e relația dintre el/ea și copilul său, ceva e dubios și evident de la depărtare.

Când ești foarte sigur pe ceva despre tine nu simți nevoia să i-o spui tot străinului care îți iese în cale.

Aveam 13 ani și jumătate, era decembrie înainte de Crăciun. Îmi “venise ciclul” prima oară. Mama îmi povestise oricum fiziologia de sute de ori, dar tot eram uberentuziasmată. Și eu am această manie, când mă preocupă un subiect, îl întorc pe toate părțile până se consumă și nu mai rămâne nimic din el.
Doar că simt această nevoie de a repovesti cu foarte puțini oameni, iar menstruația nu era tocmai subiect de chit-chat.

Mama m-a întrebat dacă îi poate spune lui tata.

Acela a fost un moment de o enormitate uriașă pentru sufletul meu. Mi-am dat seama că încrederea mea în ea e mai presus de orice. Că există o limită foarte exactă între noi două și lume. Că niciodată nu m-ar trăda.

I-ar fi putut spune și fără să mă întrebe? Normal. Aș fi aflat eu vreodată? Habar nu am. Cert e că ea nu a vrut să riște. A vrut să îmi arate ceva mult mai important.

Și i-am dat voie, normal. Doar era tata despre care vorbea, mi se părea că avea cumva dreptul să știe și, într-un fel, m-am bucurat să nu fie nevoie să îi spun eu.

Dar ea a fost fenomenală.

Mama e genul de om căruia nu trebuie să-i spui să nu mai spună ceva. Ea nu ar face-o oricum.
Mama e genul de om care nu face conversație povestind despre alții ce nu e treaba ei să povestească. Nici măcar lucruri minore. ”Nu știu” e cuvântul ei preferat. Mama e opusul unui gură-spartă, deși tata n-ar zice că vorbește puțin.

Iar chestia asta nu are vârstă, să știți.

Respectul, limitele și încrederea nu pot aștepta să împlinești cât, 18 ani? 15?

Eu atunci, la 13, am înțeles, deși beneficiam de confidențialitatea ei deja de ceva vreme.

Mi-am dat seama și mai târziu când prietenele mele se plângeau că mamele lor toarnă tot ce află de la ele la tați. Chiar și (sau mai ales) marile secrete.

Pe modelul, ghici, Ionele, ce-a făcut fiică-ta azi! S-a pupat cu Georgel. Sau a luat un patru. Sau a rămas gravidă.

Eu aș fi putut rămâne gravidă și nimeni să nu fi știut. Aș fi putut fuma droguri și nimeni să nu fi știut. Aș fi putut ucide oameni și mama mi-ar fi păstrat secretul în fața oricui. Și tocmai pentru că am știut asta, nu am făcut niciunele de mai sus.

Mă doare inima pentru copilul fiecărui om cu facebook, despre care citesc lucruri pe care nu ar trebui să le știu. Pentru acea adolescentă despre care am aflat că a făcut avort fără să-mi spună ea (deși cinste mamei că a fost totuși alături de ea). Despre acel puști care se lupta cu o anxietate despre care mi-a vorbit altcineva. Discuțiile cu ei despre sex. Primele iubiri. Ultimele inimi frânte. Tot felul de lucruri care părinților li se păr drăgălașe și inofensive (și poate chiar sunt). Dar care, pentru copii, sunt tooooot sufletul lor.

Știți, nu contează cui spui un lucru, ce contează e că nu îl ții pentru tine. Că trădezi încrederea cuiva care ți-a încredințat ceva important pentru el.

O prietenă m-a rugat recent să nu povestesc ce i se întâmplase nici măcar fără să dau nume. Pe modelul “am o prietenă care cutare”, ca să nu o recunoască cineva. Aproape m-am simțit jignită. Fiindcă sunt și eu un pic de mama mea.

Inclusiv în relația cu copilul.

Care are doi ani și ceva.

Și pe al cărui tată niciodată nu l-am informat când a ajuns acasă despre alte lucruri decât factuale în legătură cu copilul lui: ce am făcut, unde am fost, cât a dormit. În rest, să învețe să-l cunoască singur dacă e curios, nu să-i construiesc eu imaginea despre fiul său. Nu suntem la raportul de gardă; cine vrea să pună întrebări e liber să o facă. Dar nu uitați că, și în relații, cum îți așterni așa dormi.

V-aș putea povesti chestii să încremeniți despre cât și cum poate înțelege lucruri un băiețel de un pic peste doi ani. Nu o fac, deși el încă nu citește bloguri. Poate nici nu l-ar deranja. Dar eu mă antrenez, iar asta e tot ce trebuie să știți.

Probabil credeți că e o prostie. “E mic acum, ce știe el?” Problema e că știu eu. Și că acum construiesc mama pe care vreau să i-o ofer.

foto Unsplash