Învelitoare, Fram și ore de mate – pregătirea pentru școală, pe vremea mea (P)

Încă mai am biroul. E la bunica, în cămăruța mică. Ceea ce știu că-i pleonasm, dar așa îi zice, bine? Are clebăre pe ușă. Cu Brenda din Beverly Hills, îmbrăcată în alb. Mi s-a părut că dă bine pe lemnul maroniu. Ceea ce a fost atât de corect, încât nici că s-a mai dat jos, iar mama nu tocmai a apreciat. Până și clebărele erau serioase pe vremea mea.

Îmi amintesc întunericul care ținea 3 luni de vară în acest birou. Că nimeni nu-l deschidea. Poate doar mama să mai șteargă câte ceva. Până când, septembrie bătea la ușă. Mai știți cum era? Ziua se făcea mai mică, trebuia să intri în casă la 8, nu la 10 și ceva. Îți luai câte o hăinuță, că seara se făcea frig, încălzirea globală încă nu ne ataca. Într-o zi, te trezeai că-ți zice mama să te gândești câte caiete ai vrea. Așa începea.

Un alt an școlar în viața ta.

Și, adevărul e că, deși elevilor nu le plăcea la școală, prin definiție, și n-ar fi recunoscut în veci așa ceva, cu toții ne bucuram că începe. Măcar un pic, nu-i așa? Bine, dorul ăsta ne trecea cam fix după pauza mare, când, treaba lui, fiecare ce făcea. Pentru mine, septembrie era mai puternic decât o primăvară, era adevăratul început de ceva.

Întâi făceam o listă, în funcție de orarul anului trecut. Apoi mergeam la librăria de la Cedonia cu cei câțiva lei pe care mama mi-i dădea. Îi puteam cheltui pe toți, dar provocarea era să mă întorc totuși cu un rest. Două caiete de română, unul de școală și altul de curat. Caiete de casă n-am avut niciodată, nu le suportam. Mi se părea oricum stupid numărul mare kilograme în ghiozdan pe care le aveam de cărat. Trei caiete la mate, că anul ăsta precis voi lucra suplimentar. Ba da, anul ăsta voi face două probleme pe zi, ce o fi așa de greu? Trebuie doar să mă organizez. Și o să citesc și lista de lecturi suplimentare, nu numai rezumatul lui ”Fram, Ursul Polar”. (Habar n-aveam, la faza asta, că urmează clipe mai grele când crești, gen Moromeții și Ion. L-aș fi iubit pe Fram.) Învelitoare de cărți și un penar. Da, știu, învelitoarele astea care arată toate la fel, de te mai întrebi de ce cărțile au coperți. Dar mai știți cum miroseau? Așa, a plastic ieftin și curat. Cum, dacă nu erai atent, te și tăiai în marginile lor. Unele aveau și semn de carte, asta era o șmecherie cu șurub. Sau îți mai putea face mama învelitoare din hârtie de împachetat, deși asta mi se părea o improvizație destul de greu de gestionat. De exemplu, dacă îți pica gemul de pe pâine pe caiet. Ce te făceai? Niciodată n-am suportat urme de ceașcă de cafea pe hârtii sau mâzgălelile cu gem. Cu plasticul, te scoteai.

Și etichete pentru lipit numele tău. De parcă i-ar fi trebuit altcuiva un caiet plin cu adunări și scăderi. Dar, mă rog. Îmi era greu să aleg între etichetele cu linii oblice albastre și linii oblice roșii. Cam la fel de urâte erau. Și să nu vă imaginați autocolante, cu balonașe sau fluturași. Pe vremea mea, bunii mei, dragii mei, etichetele se îndoiau și se strecurau într-un buzunar de plastic transparent, aflat întotdeauna pe poziție central superioară pe coperta oricărei învelitori. Trebuia să aștepți două minute sau să sufli, dacă te grăbeai, după ce îți scriai numele cu litere mari. Deși, la fel se mânjau și literele mici. Miruna – Petra Siminel, Limba Română, clasa a III-a B.

Pe primele, le greșeai. E ca după revelion, când se schimbă din 2017 în 2018 și mâna ta nu e obișnuită cu noul an. Așa și clasele, la elevi. Mereu socoteam două etichete în plus, fiindcă mereu le greșeam.

Apoi, aveam nevoie de pantofiori noi. Ghetuțe, ca să fim preciși. Diminutivele sunt parte din peisaj. Mereu trebuia să merg să îi cer bani tatei pentru acest demers, fiindcă el niciodată nu venea cu noi. Aveam niște emoții, de zici că mă tăiai. Tata niciodată nu mi-a refuzat nimic, la modul general, întotdeauna m-a lăsat unde am vrut, mi-a dat bani când am cerut, dar eu tot purcelul care merge la tăiat eram.

-Câți bani vrei?

Știam că asta e singura întrebare a lui. Nu voiam nici mulți, nici puțini, voiam doar să mi-i dea și să încheiem această discuție stânjenitoare despre bani. De mică, mi se părea că îi parazitez pe părinții mei și îmi doream să câștig și eu mai repede ceva. În facultate, am suferit mult când vedeam că alți colegi de liceu, care făceau facultăți care le permiteau un job, se auto-întrețineau, iar eu așteptam să-mi bage mama banii pe card.

-Nu știu, ar trebui să îmi ajungă – să zicem 200 de lei.

Iar el îmi dădea trei. Sute de lei. Apoi mergeam pe centru cu mama, sau la Dumbrava, că alte magazine-n Sibiu nu erau. Probam vreo zece mii de ghetuțe pentru copii, toate mă băteau în vârf, iar mama făcea bătături de la papucii ei. Până la urmă, alegeam perechea cea mai puțin chinuitoare, concluzionam că au greșit ăștia când mi-au fabricat degetele și unul a crescut mai mult decât ceilalți 4 frați ai lui. Aceeași poveste până-n ziua de azi, deși sunt mândră de familia mea de degete de la picioare și nu aș vrea să vă imaginați că al doilea e răscrescut. Ba dimpotrivă, sunt ca un nai frumos aranjate, ar trebui să port sandale mai mult. Doar că, toamna, nu prea se poate.

Astăzi, verile încep mai devreme și se termină mai târziu, copiii nu mai vor să scrie pe caiete, ci să butoneze pe tablete. Habar n-am dacă mai există învelitoare, Fram și ore de mate. Voi știți ceva?

Am scris acest articol, inspirată de noua colecție ”Back to school” de la Pepco. M-am dus pe-acolo, să văd cum ”miroase”.

Mi-e dor de anii mei de școală, deși n-aș fi crezut că ajung să spun așa ceva, dar sunt și curioasă cum e să mergi la școală în anul două mii și ceva.

Mai avem fani de Fulger McQueen? :))

scrie ”girl power”

fața mea la vederea unui caiet de mate… după foarte mulți ani

via GIPHY

p.s. Vedeți că e un concurs fain pe facebook la ei, cu premiu o excursie la Disneyland. Fiți însă isteți și puneți poze cu spatele copiilor, nu cu fața 😉

credit foto Andreea Mira