Niciodată în ultimul deceniu nu mi-am sărbătorit nimic legat de acest blog. Adică, am scris articole aniversare, în care eu m-am minunat și dumneavoastră m-ați felicitat, dar nu am făcut niciodată o întâlnire față-n față. Noi, copiii noștri, soții noștri (Doamne, ei sunt atât de noi în peisaj, încât era și să uit să îi invit! :p) Fără ecrane, fără alte conexiuni decât cele umane.
Neurocentrum e o platformă (inițiată de un medic neurochirurg) care conectează experți pentru a un plan de tratament din mai multe puncte de vedere, atunci când timpul contează cel mai mult pentru pacient. Fiindcă știți cum merg lucrurile în România și cât sunt plimbați oamenii pe la uși. (De exemplu, un pacient cu tumoră la creier, dar și cu probleme la plămâni și la inimă, are nevoie de un consult nu numai de la neurochirurg, ci și de la oncolog, pneumolog și cardiolog. În loc să caute pacientul pe cont propriu la cine să meargă, la ce neurochirurg, etc -știți cum e la noi, pacienții se duc la medic în funcție de cine pe cine cunoaște, nu în funcție de niște protocoale precise sau de unde are nevoie omul să ajungă, deci în loc să bâjbâie de unul singur, se adresează la Neurcentrum, unde o echipă de medici îi face un tratament personalizat.
A fost o săptămână plină în familia Ioani. Mai întâi, Pro Tv-ul a difuzat o știre despre alăptatul în public, în care Miruna Ioani a zis două vorbe de sub părul ei blond și ciufulit (așa rău nu m-a bătut vântul niciodată), mi-e și rușine să vă arăt. Că a fost oficial depus proiectul de lege, nu vă mai spun din nou.
Eu sunt Ana și aveam 21 de ani când am plecat din România la peste 3000 de kilometri, într-o țară despre care acum 13 ani nu se știa foarte multe: Qatar.
Când ne-am mutat în apartamentul nostru mic cu 2 camere la bloc, nici nu bănuiam câte lucruri pot să încapă în aproape 60m pătrați. Uite, sufrageria arată ca un depozit de jucării, în dormitor ai senzația că ești într-un dulap, iar baia seamănă cu rafturile unei farmacii. Asta, nu fiindcă am fi noi niște hoarders (cunoașteți termenul din engleză, înseamnă când acumulezi lucruri, de care nu te poți despărți, e de-a dreptul o boală psihică), nici fiindcă am fi niște dezordonați (deși suntem), ci fiindcă pur și simplu există prea multe lucruri de care unii sau alții ne-au făcut să credem că avem nevoie.
