9 ani de când și blondele gândesc

Eram în anul 3 de facultate, într-o cameră mică de cămin studențesc, la etajul 1, într-un Cluj întunecat și searbăd, din care nu mai știam cum să evadez. În vremea ‘ceea mă despărțisem de cea mai lungă și frumoasă iubire a mea până la momentul ăla, supraviețuisem unei veri mai bine decât m-aș fi crezut în stare, slăbisem niște kilograme (nu știu dacă de necaz sau de eliberare) și eram proaspăt blondă la vârf. Aveam senzația că am lumea la picioare și nu înțelegeam de ce mi-au trebuit atâția ani să mă reinventez.

Îmi plăcea un pic de un băiat mai mare și zic ”un pic”, fiindcă l-am căutat pe net, i-am găsit blogul și mi-a trecut în mare parte. Fiindcă iubeam gramatica întotdeauna ceva mai mult. Flori, fete și băieți, dar cratimele să fie la locurile lor. În fine, în cazul lui nu erau, deși tipul avea toate vorbele la el, avea și umor și înălțime, m-a invitat într-o seară la film, dar nu la cinematograf, iar ăla a fost momentul când orice ”un pic” ar mai fi fost din partea mea s-a dus naibii cu totul. Eu eram atât de naivă și blondă, încât mă așteptam să fiu curtată cu buchete de flori și serenade pe la geam. Evident, nu s-au întâmplat, astfel încât mi-am luat laptoptul în brațe și mi-am făcut blog. A durat nici 20 de secunde, habar n-aveam ce urma să mi se-ntâmple. Habar n-aveam felul în care mi-a influențat viața o relație care nici nu s-a-ntâmplat. Un băiat care nici în ziua de azi nu știe că el a fost cel care a declanșat. TOTUL.

Primul meu articol din noiembrie 2007 se numește ”despre durere”. Al doilea, ”despre fericire” (citiți-l, e bun-bun și virgin în felul lui). Le-am dat copy/paste din niște texte mai vechi, eram curioasă cum arată la lumină.  Sunt lăsate așa cum au fost scrise, fără litere mari la început de propoziție, cu k la lok de cinste, de parkă mâncasem strikat înainte de-a skrie. Nu le modific. Sunt esența copilei care-am fost. Îndurerată și fericită, amândouă deodată. Suficient de îndrăgostită de limba română încât să-mi iau gândul de la băiatul fără cratime și destul de nebunatică încât să-mi permit propriile reguli în dotare. Le las așa și fiindcă arată foarte bine natura mea duală, cele două spirite care se zbat în mine. Da, pe demonii ăștia nu i-am învins, ci mă lupt să îi accept în comuniune. Suntem mulți tare uneori în capul meu.

Habar n-aveam eu fix acum 9 ani de zile ce minuni urmează-n viața mea. Habar n-aveam că o să-mi stric spinarea în camera mică de cămin studențesc, de la ținut laptop-ul pe-un scaun la marginea patului și stat prea mult îmbrățișată cu el.

Cred că, dacă aș trage linie, blogul a fost elementul care m-a schimbat cel mai profund. Fiindcă m-a descoperit pe mine mie. Scrisul e un exercițiu fantastic de a te cunoaște mai bine. De a vedea că nu ești chiar așa de prost. Sau că mai sunt și alții așa ca tine 😛 Doamne, câte s-au întâmplat în acești 9 ani! Cât mi-aș dori să îi fi putut spune copilei blonde de atunci că au să se așeze toate, că la 3 etaje mai sus, în căminul studențesc din Clujul nedorit, se găsea iubirea vieții ei. Și că doar câțiva ani mai târziu, va fi păstrat culoarea blondă, nu obiceiul de-a gândi. Că a meritat să aștepte, să rabde, să spere. Și că va veni o vreme, în care retinele ei expuse ilegal de mult la ecranul calculatorului vor fi meritat cât o avere.

Povestea vieții mele e aici. Mă scuzați un pic, cineva mic plânge de foame. Dar revin și mâine, căci nu plec nicăieri. Sper că nici dumneavoastră.

credit foto central Vali Petcu,

iar pe Cătălin Georgescu îl găsiți aici

(nu am găsit poză din 2007)