Nu am văzut nicăieri în România un client-service mai prost ca în Sibiu. E drept că aici m-am învârtit cel mai mult, dar totuși, felul în care reușesc să mă enervez în acest oraș nici nu se compară cu altceva!
Merg azi la un copy-center din capul străzii noastre din Sibiu,
Eram astăzi pe o terasă, așteptam pe cineva la cafea. La masa de lângă mine, două tipe vorbeau. Știți cum sunt localurile astea moderne înghesuite, de ai impresia că trebuie să le plătești nota și vecinilor de masă, atât de adânc ți s-au uitat în suflet și farfurii. Și vorbeau femeile astea două pesemne despre copii.
-Mna, zice una dintre ele, și eu știu, îți dai seama. Știu tot, ce prostii face el la școală.
iunie, 1987
La noi în familie, și aici mă refer la prima mea familie cu părinții și bunicii mei, aniversarea unuia dintre noi însemna o adevărată sărbătoare. De când mă știu, de ziua mea era petrecere. Mama cocea foi pentru tortul meu preferat de bezea cu vreo două săptămâni înainte. Asta, fiindcă
Astăzi, o mașina a blocat o intersecție din București fix în fața mea. La volan, o blondă aranjată, poate de vârsta mea. Cu o prietenă alături, aproape zâmbeau. S-au trezit și ele-n intersecție.
Dintotdeauna am avut pielea uscată, am suferit de dermatită atopică de mică, însă sarcina și anul ăsta de alăptat continuu, plus cremuitul din an în Paști m-au secat și mai tare de orice strop de hidratare mai zăcea pe vreundeva. Îmi era atât de uscată fața, încât simțeam că mă strânge de gât. O dată m-am dat de 5 ori consecutiv cu ulei și fața mea tot mai înghițea! Iar aspectul ăla de văruită-tencuită combinat cu apariția primelor riduri de expresie nu mi-a plăcut niciodată la o femeie, aproape la fel de puțin ca sprâncenele conturate cu negru la blondul platinat.
Eram pe Bulevardul Decebal, mă grăbeam spre sediul Burda, să semnez un contract. Tudor era în manduca, afară era deja foarte cald, ceasul arăta trecut de 1. Ar fi fost bine să ajung de dimineață, dar nu am ajuns, acum, era bine să nu mă apuce amiaza pe străzi, că, de adoarme copilul în deplasare și îi stric somnul, e grav. Adică, nu e grav, doar că, adio, orele mele de scris din timpul zilei, practic, o să le plătesc în moneda mea cea de preț: somnul. Ceea ce o să se și întâmple, asta e. Să vă povestesc.
