iunie, 1987

La noi în familie, și aici mă refer la prima mea familie cu părinții și bunicii mei, aniversarea unuia dintre noi însemna o adevărată sărbătoare. De când mă știu, de ziua mea era petrecere. Mama cocea foi pentru tortul meu preferat de bezea cu vreo două săptămâni înainte. Asta, fiindcă tortul nu avea niciodată mai puțin de 3 etaje, fiecare etaj avea mai multe foi, iar noi – un singur cuptor în bucătărie. Îmi pregăteam rochița și lista de invitați, deși ei erau cam mereu aceiași. Viața socială e destul de simplă atunci când ești copil. Petrecerea era întotdeauna tematică, fiindcă pe mine mă lăsau părinții să lipesc baloane pe pereți, chiar dacă se trăgeau jos cu un strat de zugrăveală. Îmi amintesc și acum scaunul pe care mă urcam cu prietena mea să ajungem cât mai sus și fâșiile de scotch care ni se suceau pe degete. Îmi plăcea să fiu în centrul atenției, să mi se cânte lamulțiani, să îmi răsfăț musafirii cu ce aveam mai bun și să-mi deschid cadourile în fața lor, ca să ne jucăm împreună cu jucăriile.

Soțul meu nu e așa. El e fix la polul opus. Nu avea petreceri când era mic, nu-i place tortul, nici centrul atenției. Pentru el, ziua lui e o zi ca oricare alta, la ei în familie se spune lamulțiani și-atât. Nici după cadouri nu se dă în vânt. Nici să le facă, nici măcar să le primească. Nu vreți să știți ce ne-am certat ultima dată când i-am luat un telefon scump de ziua lui. Atât de tare, încât i l-am luat înapoi și mi l-am dat mie. 🙂 Ce voiam să zic e că în toți anii aceia de Anglia, ziua mea era o zi cam ca oricare alta. Că doar nu era să sar singură prin casă de bucurie și să-mi cânt singură de lamulțiani. Însă cele mai grele erau urările venite de la străinii care știau că sunt născută atunci și care-mi urau sec și din vârful buzelor: Happy birthday, Meeroona. Și, în loc să mă bucur, pe mine mai rău mă dureau distanța și golul din astea 3 cuvinte englezești.

La 31, mai bine decât la 21

Anul ăsta, în schimb, a fost altfel. Deși n-am împlinit o vârstă importantă (31 de ani), am fost mai fericită și mai specială decât la majorat. Sărbătoarea a început deja din București, când s-a deschis robinetul cu iubire și sezonul la cadouri. Altfel te bucuri de ziua ta cu niște prieteni alături. Nu valoarea cadoului contează, ci emoția cu care este oferit. Zdroaba cu care este ales, grija ca ție să-ți placă. Și am continuat în Sibiu, cu urări la 12 noaptea, cântări dimineața, cu multe telefoane sunând, cafele pe terasă, tort de ciocolată, lumânări adevărate și spumă de căpșuni. Viața mea nu ar fi fost niciodată atât de frumoasă în Anglia cum este în România acum. Ziceți și voi. Chiar e adevărat ce se spune. După 30, înflorești.

p.s. Sunt în Sibiu la FITS toată săptămâna asta, dați un semn dacă treceți pe-aici.

p.p.s. Eu am fost offline în weekend, nu am apucat încă să răspund tuturor la mesaje, dar o voi face și vă mulțumesc.