Sâmbătă m-am întâlnit cu Gáspár György, psiholog clinician şi psihoterapeut relaţional. Lumea nu știe că eu, de fapt, nu îl cunosc personal pe Gaspar, niciodată nu am vorbit cu el față în față, fiindcă e genul de persoană de care te temi, atât de multe lucruri poate afla despre tine. Ce zic prima dată, unde îmi mut privirea, cum îmi țin mâinile? Mi-e teamă de psihologi, fiindcă am impresia că-mi citesc gândurile. Cei pricepuți, desigur.
Am o prietenă cu câțiva ani mai mare decât mine, care are un băiat cu câțiva ani mai mare decât Tudor. Vreo 17. O frumusețe de copil. Cu păr blond și gene-ntoarse, cam cum îți imaginezi un puști cu atitudine de zmeu. Doar că băiatul ăsta are ochii triști și privirea cam tot timpul în pământ. Nu e genul de adolescent viteaz, care bate mingea în curtea școlii sau pândește fetele pe după gard. Nici prieteni prea mulți nu are. I-a spus mamei lui odată că el va crede mereu în Moș Crăciun, fiindcă e ultima lui șansă de a se face bine.
Divorțul e o treabă de curaj într-un fel asemănător cum nici sinuciderea nu e pentru căcăcioși. Însă orice divorț, chiar și ăla dintr-o căsnicie în care tu, femeia, servești câte o porție de bătaie pe post de desert, de 3 ori pe zi, și divorțul ĂLA tot un eșec este. Femeile nu divorțează de fericire, dar nici nu sunt ultra-fericite când o fac. Un paradox, nu?
Unul dintre motivele pentru care dentiștii recomandă pacienților coroane dentare în loc de plombe cârpite este că sunt niște șarlatani ordinari, puși pe făcut bani și pe cumpărat mașini străine. Unii dintre ei. Însă toți ceilalți, dentiștii de bună credință, pot avea motive clinice întemeiate pentru a-și susține recomandările. Pe scurt, mă străduiesc să vă explic de ce.
Una dintre chestiile care mă speriau în UK, în perspectivă, era că învățământul de calitate costă foarte mult. Și că nu ne vom permite să ne trimitem copilul acolo unde își va dori și unde va merita să studieze. Și nu-mi veniți acum cu milioanele de lire pe care le câștiga bărbatu-meu, nici nu mă trimiteți să mai vând o geantă și să-i plătesc semestrul copilului la școală. Nu e cazul, habar n-am dacă ar fi fost vreodată, chiar dacă am fi rămas acolo. Experiența altor colegi (atât ai mei cât și ai lui) ne-a dat niște indici de speranță și ne-au trimis urgent să ne luăm jucăriile și s-o pornim spre Românii mai calde și mai frumoase.
