Probabil e exact aceeaşi chestie ca la copii: te întrebi dacă oare chiar sunt frumoşi şi deştepţi sau doar ţi se par aşa fiindcă-s ai tăi. Haideţi, ne recunoaştem cu toţii.
Am văzut-o. Nu pot merge la culcare înainte de a-mi nota cele mai frumoase gânduri şi într-un alt fel de arhivă decât sufletul meu. Fericirea mă inspiră. Poate chiar mai mult decât durerile. Iar mama îmi dă putere. Acea putere de a o lua mereu de la capăt, de a zâmbi chiar şi când te plouă-n Londra. De a renaşte fără să mai numeri a câta oară.
Prima probă şi una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea
Rochia.
Mea.
De Mireasă.
E mult mai frumoasă decât mi-o imaginam. Are culoarea perfectă (am comandat-o instinctiv, fără să o văd efectiv ca rochie), miroase a începuturi binecuvântate şi drumuri deschise. Îmi place aşa de mult de mine în ea, că n-am urechi atât de lungi cât mi-aş întinde rânjetul. Vine ca o îmbrăţişare senină peste mine, ca melodia unor versuri de iubire. Ca încununarea unor vise şi kilograme împlinite.
Habar n-am de ce e aşa importantă rochia asta pentru o femeie. Şi ştiţi, mă tot gândeam, dacă oare îi va plăcea LUI, că oare ce-o să zică şi că voi şti imediat, după expresia-i de pe faţă, dacă-i de bine sau dacă-i de obraz. Doar ginerică e bine crescut!
De-acum, nu mă mai gândesc. Voi fi atât de frumoasă şi-atât de eu în rochia mea, încât el n-are altă variantă: decât de bine.
(Ştiţi pozele astea? Cum reacţionează mirii când îşi văd mireasa pentru prima dată. Foarte drăguţi! Şi noapte bună, doar şirul celor mai frumoase zile din viaţa mea abia a început…)
