Când ne-am întors din concediu, am nimerit în avion printre un grup de tineri turiști octogenari. Ziceai că-i secția de geriatrie. Cu multă admirație i-am observat încă din aeroport. “Așa o să ajungem și noi când creștem mari, iubitule.”
Nu mi-am terminat bine propoziția, că l-a și trăznit pe unul tușitul. Ca un preludiu a ceea ce a fost unul dintre cele mai strănutate, tușite, mucoase drumuri din viața mea. Când au dat aia cu spray-ul anti-țânțari înainte de decolare, încă mai trăgeam speranțe de mai bine. Mă gândeam că am o șansă ca insecticidul ăla să-i dea ucisa virusului care se îmbarcase la bord. Și care se manifesta în toată gloria. Cât m-am înșelat!
Până la urmă am adormit, apoi m-am trezit (tuşea unul, normal). Apoi am adormit la loc, iar m-am trezit (râdea baba din spatele meu la probabil cea mai lungă comedie produsă și difuzată de Air France, dar râdea cu un râs de ziceai că ea are 150 de kg și ceafa lată). Și tot așa. Mai mult de nervi îmi sărea somnul.
Eu nu știu ce să cred despre de câte ori poate strănuta omul pe oră. Fizic vreau să zic, ce capacitate umană documentată există. Sau cât poate tuși în 9 ore trecute fix, că atâta am fost în aer. Mai ales la 80 de ani!!! Deși poate vârstă e doar o întâmplare. Ori un avantaj, că ai antrenament.
Ați pățit și dv ceva asemănător? Haideţi să (ne) râdem la niște povești din astea, care-au fost horror la vremea lor. Haaaapciu!