Luna: December 2013 (Pagina 2 din 2)

Ghidul bunelor tuşiri, în avion

Când ne-am întors din concediu, am nimerit în avion printre un grup de tineri turiști octogenari. Ziceai că-i secția de geriatrie. Cu multă admirație i-am observat încă din aeroport. “Așa o să ajungem și noi când creștem mari, iubitule.

Nu mi-am terminat bine propoziția, că l-a și trăznit pe unul tușitul. Ca un preludiu a ceea ce a fost unul dintre cele mai strănutate, tușite, mucoase drumuri din viața mea. Când au dat aia cu spray-ul anti-țânțari înainte de decolare, încă mai trăgeam speranțe de mai bine. Mă gândeam că am o șansă ca insecticidul ăla să-i dea ucisa virusului care se îmbarcase la bord. Și care se manifesta în toată gloria. Cât m-am înșelat!

Gentleman-Header-1

Până la urmă am adormit, apoi m-am trezit (tuşea unul, normal). Apoi am adormit la loc, iar m-am trezit (râdea baba din spatele meu la probabil cea mai lungă comedie produsă și difuzată de Air France, dar râdea cu un râs de ziceai că ea are 150 de kg și ceafa lată). Și tot așa. Mai mult de nervi îmi sărea somnul.

Eu nu știu ce să cred despre de câte ori poate strănuta omul pe oră. Fizic vreau să zic, ce capacitate umană documentată există. Sau cât poate tuși în 9 ore trecute fix, că atâta am fost în aer. Mai ales la 80 de ani!!! Deși poate vârstă e doar o întâmplare. Ori un avantaj, că ai antrenament.

Ați pățit și dv ceva asemănător? Haideţi să (ne) râdem la niște povești din astea, care-au fost horror la vremea lor. Haaaapciu!

foto

Cadouri scumpe vs cadouri de valoare

Valoarea unui cadou nu stă în câţi bani a costat la magazin, iar cei care nu înţeleg fraza asta pot să-şi ia la revedere de pe-acum, fiindcă lucrurile vor deveni tot mai confuze.

Valoarea unui cadou stă în timp şi-n emoţie. Ea creşte direct proporţional cu zilele care s-au scurs de când ai început să te gândeşti la el, de când ai început să-i urmăreşti reacţiile cadorisitului şi să-i pui întrebări ţintite. Fiindcă tot de atunci cadoul tău începe să se încarce de emoţie. Iar emoţia într-un cadou e MAGIE. De asta ne farmecă pe toţi Crăciunul în fiecare an să facem asemenea găuri în buget!

Valoarea unui cadou stă în grija pe care i-o porţi. În felul în care verifici pe toate părţile să nu aibă nici cel mai mic defect. În felul în care-ţi imaginezi zâmbetul celuilalt la primire. Şi-apoi ce-o să facă cu el, unde să-l pună, cum să îl poarte. Oare cu cât drag îşi va aminti de tine atunci când nu vei fi acolo. Oare cu ce bucurie se va reconecta la magia acelei clipe de primă vedere.

Valoarea unui cadou începe de la cel dintâi gând. Şi cadourile se zămislesc din iubire, din grijă şi din bucuria aia absolută care se naşte din bucuria altuia. Precum lumina din lumină. Să ştii ce-şi doreşte celălalt e o mare realizare. Să-i şi poţi oferi asta e o binecuvântare.

christmas-gift-joy-snowman-winter-Favim.com-124631_original

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am început de la o vreme să apreciez foarte mult lucrurile făcute manual. Fructele culese cu mâna, nu scuturate cu forţa. Săpunurile vărsate şi diferit coloarate de cineva cu nume şi domiciliu, nu de o ştanţă pe-o bandă rulantă. Felicitările scrise de mână. Emailurile de la oameni, nu de la roboţi. Fără CC. Cusăturile manuale, desenele fără calculator, brush ori paint. Fotografiile pe hârtie, nu pe hard disk. Lumânările la ceas de seară, nu becurile pe curent.

Din vară, am geanta asta. Mi-a fost adesea lăudată, iar mie-mi pare că prind aşa un aer boem când o port.

Un cadou frumos nu trebuie să fie neapărat scump. Valoarea unui cadou stă şi-n faptul că îmbogăţeşte şi pe cel care-l primeşte, dar şi pe cel care dăruieşte. Fără găuri în buget. Ci cu investiţii în bucurii. Stau şi mă gândesc oare care a fost cel mai valoros cadou pe care l-am făcut vreodată. Şi sper ca, deocamdată, să nu îl fi făcut.

Astăzi am pus la poştă felicitările de Crăciun. Deşi rar au ajuns la destinaţie, eu în fiecare an le trimit. Gânduri bune.

0f67dc08a00f58d72d7c44b35eaa6f61

foto 1, 2

 

Dacă, doar pentru o secundă…

Am văzut la Sabina clipul ăsta şi m-a impresionat. E vorba despre oameni afectaţi de nişte forme netratabile de cancer, cărora o fundaţie caritabilă din Franţa a vrut să le readucă PENTRU O SECUNDĂ sentimentul LIPSEI DE ORICE GRIJĂ.  Mimi Foundation a promis celor 20 de pacienţi o schimbare de look, unii dintre ei fiind fără păr, palizi şi deznădăjduiţi. În timpul “aranjării”, n-au avut voie să deschidă ochii, iar, la final, au avut o mare surpriză când s-au uitat în oglindă! Doar că dincolo de oglindă, stătea un fotograf, care a imortalizat secunda lipsită de griji, momentul în care probabil că nu s-au mai gândit la nimic altceva.

Zilele astea, ca multă lume de altfel, am văzut câteva clipuri cu şi despre Nelson Mandela. Într-un interviu la un post tv australian, moderatorul l-a întrebat cum de, după ce-a ieşit din închisoare, nu i-a urât pe cei care l-au băgat acolo, cum de nu şi-a dorit măcar puţină răzbunare? Răspunsul lui nu e dintre citatele celebre ale lui Mandela, dar eu l-am ţinut minte. Zicea că, după ce stai 27 de ani în închisoare crezând că niciodată nu vei mai ieşi, când eşti în sfârşit din nou liber, nu vrei să mai pierzi nici o clipă cu ură şi amărăciune, ci vrei să fii cât mai vesel şi pozitiv cu putinţă.

Enjoy life. It has an expiration date 2

Dacă ceva e sigur pe lumea asta, atunci aia e că vom muri cu toţii într-o zi. Asta nu e o noutate. Diferenţa între cei bolnavi şi cei nediagnosticaţi e că unii au mai multe detalii despre când se va întâmpla asta. Însă toţi, absolut toţi (indiferent în ce categorie ne aflăm în momentul ăsta) putem hotărî cum să trăim până la momentul Ăla.

Există două categorii de pacienţi: cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc să trăiască până în acea zi, şi cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc doar să aştepte momentul .

Iubire, miracole şi medicină

Iar, în final, vreau doar să vă amintesc că e minunat să fim fără griji (“carefree”), dar e periculos să fim negrijulii (“careless”). În fiecare secundă.

foto

1974, ultima dată la dentist

Da, doamnelor şi domnilor. Cred că astăzi am văzut un record în cariera mea. Într-un fel, sper să fi fost un record pe care să nu mai fie alt om să-l doboare.

Pacient care n-a mai fost la dentist din 1974. Avea proteze totale şi sus şi jos. Arătau ălea de zici că erau ieri făcute. Bine, nu ieri. Alaltăieri. Impecabil păstrate! În afară de faptul că dinţii erau extrem de tociţi, unii ciobiţi şi unul căzut, nu i-ai fi dat vârsta. Nici pacientului, nici protezei.

La examinare, chiar şi la pacienţii fără dinţi, tot se vede gradul de igienă orală. Na, la nenea ăsta era fabulos ce vedeam… În fine, el voia doar să-i repar protezele. I-am sugerat că ar fi vremea pentru unele noi şi i s-a părut o idee bună 🙂

Înainte să plece l-am întrebat cu ce le spală. Nu mai puteam de curioasă. Că am mulţi pacienţi care se tot plâng de diverse modernităţi care nu curăţă ca lumea. Deşi eu spun tuturor că secretul ca ceva să funcţioneze e să-l foloseşti! Ghiciţi cu ce le spală. Apă cu sare!!! Şi tot cu apă cu sare-şi clăteşte şi gura şi-şi spală gingiile. Zicea că în familia lui nu aveau bani de pastă de dinţi, iar între timp nici nu-i mai trebuie.

I-am oferit eu nişte mostre. M-a refuzat.

Din 1974… şi arătau impecabil. Ca-n reclamele la Ariel.

pullingteeth

Una peste alta, nu ştiu ce m-a impresionat mai mult: saltul temporal pe care l-a făcut domnul astăzi (oare cum arăta cabinetul stomatologic în 1974?!?!?! Cred că nici profesorii noştri nu ştiu!), protezele lui din ’74 sau onoarea de a fi probabil ultimul dentist al acestui simpatic pacient. (Ori sunt de hahat protezele mele şi merge la altu’ să le repare :P)

foto

Să susținem (dis)confortul fumătorilor – da sau nu

De când nu mai locuiesc în România și contactul meu cu fumul de țigară e spre zero, întotdeauna primul recontact îmi provoacă o greață de la stomac, de zici că eu am inventat apa caldă ori că m-a făcut mama în Occident, exact ca ăia care nu mai știu românește după 2 săptămâni de cules căpșuni în Spania. Adică, am crescut cu fum de țigară, că ai mei amândoi pipau ca turcii când eram mică și niciodată nu mă dernaja. În fine, acum chiar mi se face rău. Voiam să împărtășesc bucuria de a locui într-o țară care nu mai permite fumătorilor să-și exercite viciul nici afară, oriunde. Sunt locuri special amenajate, iar regula celor 3 pereți se aplică nu doar teoretic, ci și practic. Adică, dacă ai 3 pereți în jurul tău, deși ești pe terasă, nu ai voie să fumezi. Iar cel mai grozav știți ce este? Că LUMEA respectă regula asta! Și da, e un fel în care te simți respectat ca nefumător nevinovat.

În avion. După ce-am decolat, după ce s-a zis la microfon de enșpe mii de ori și-n tot atâtea limbi, de către stewardesa șefă și de către căpitan, că FUMATUL E STRICT INTERZIS la bord și că încălcarea acestei legi se pedepsește penal, ce credeți? Se ridică un moșulică șiontîc-șiontîc, sare peste vreo doi cu țigara și bricheta-n mână. Noroc că-l oprește un membru al echipajului, nene, n-ai voie să fumezi! Bine, omul s-a conformat, nu zic, dar … chiar așa? (În Anglia nu s-a fi întâmplat.)

La hotel. Încă mai există oameni care se miră că nu există (mai) scrumiere în camere. Și că nu se fumează. N-am comentarii. Decât că sper să vină vremea în care nimeni să nu se mai mire, indiferent din ce țară o fi. Și indiferent cât fumează.

Apropo de asta. Discutam mai demult cu cineva venit în vizită din România în Anglia. Tipa fumătoare. Își adusese vreo 10 pachete pentru o săptămână parcă, zicea. N-a fumat nici 3. Fiindcă, în Anglia chiar e complicat să fumezi. În primul rând, nu prea ai unde. În al doilea rând, dacă ieși afară, ori e frig, ori plouă. De cele mai multe ori, amândouă. Și deși eu încă invidiez cumva socializarea aia de la țigară și o am pe Coco Chanel șică și fumătoare în minte, nu cred că e rău că sistemul învinge fumatul.

6a00e39824d7c48833014e60ef12de970c-500wi

Iar, ca fapt divers, în UK sprijinul statutului pentru fumătorii care vor să se lase de fumat e fantastic. Sunt centre specializate, cu psihoterapie, cu grupuri și întâlniri, ba poți primi și plasturii ăia cu nicotină și țigara electronică GRATIS! Eu știu doar fiindcă împart broșuri fiecărui pacient care fumează. De fumat n-am fumat niciodată, deși m-am străduit.

foto

 

Reminder de iubire

Cu gândul în vacanță și cu ritmul circadian la fel, am reacționat azi-dimineață la prima alarmă a ceasului, fără să abuzez de butonul snooze ca-n celelalte zile. 3 zile. Atâta am avut de când ne-am întors până să mergem la serviciu. Credeam că e de bun simț că să te adaptezi la loc, să-ți amintești de tine și de viața ta dinainte de guacamole, besos mexicanos și bălăcitus în valuros. În fine. N-au ajuns.

Vineri am dormit toată ziua. De somn și de necaz că ne-am întors. Seara trebuia să mă prezint la petrecerea de Crăciun de la cabinet, la care am zis pas cu speranța că absența mă va mai ține puțin conectată la malul mării de departe. Mi-era și frică să mă gândesc că ar trebui să port ceva cu maieu pe dedesubt. Sâmbătă m-am trezit după-masa, iar duminică mai pe la amiaz. Mai mult de necaz decât de somn, că deja-mi făcusem plinul. Iubitul mi-a sugerat într-o discuție aprinsă, așa cum doar îndrăgostiții veniți din vacanțe exotice pot aprinde, să mă caut pe la medic, că precis sufăr de-un dezechilibru nedocumentat, de mi-e somn și frig tot timpul!

Azi-dimineață, hai, Miruno, că pacienții n-așteaptă să-ți vina ție cheful de non-vacanță și pofta de Crăciun. Nici nu vă zic că duminică trebuia să aprindem prima lumânare din Advent, doar că, la ora la care m-am trezit eu, magazinele cu lumânări erau deja închise!!! Ruşinică să-mi fie. Am compensat cu o masă tradițională, cu niște prieteni buni, la restaurantul românesc din apropiere. Salată de vinete, ciorbă de burtă și mămăligă cu brânză. Plus muzică populară din aia autentică și ceva Bună seară, iubite, printre rânduri. A fost bine.

Iar astăzi la cabinet, când îmi uram viața mai sincer, mirosul de muncă și uniforma roz-somon pe care strategic am lăsat-o pregătită pentru revenirea morocănoasă din concediu, ce credeți? Mi se întâmplă o cutie cu bomboane și asta:

IMG_5035

De mi-am amintit de ce-mi iubesc viața și temperaturile englezești și de ce dorul de părinți și sărbătorile cu gărzi sunt mai ușor de suportat. În zile că asta.

Deja nici nu mai mi-e somn.

Pagina 2 din 2

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 112 queries in 0.419 s