Cum a fost? Sarmalele bune? Cozonacii pufoşi? Bradul mirositor, moşul bogat, copiii acasă? Sper că nu aţi ajuns pe la urgenţe, cu spălături gastrice sau supradoză de colebil. Noi n-am fost în categorie de risc, oricum nu de la ouăle mele umplute. Cine le-a gustat n-a mai cerut a doua oară :))))
După asta, a urmat ciorba de burtă (de care musafira nici nu s-a atins, sincer, cred că i-a fost teamă :))) urmată de curcanul proaspăt scos din cuptor – care ar fi fost şi mai bun dacă n-aş fi mâncat atâta somon crud înainte- şi piesa de rezistenţă, un tiramisu home made, nu de mine evident!)
În rest, sunt sigură că vă e bine oirunde aţi fi. Sau sper cel puţin, deşi nu rareori mă gândesc la cei care se nimeresc pe-acia într-o plictiseală de sărbători, în singurătate şi uneori lacrimi.
Aşa că-mi înfrânez orice impuls de a scrie cât de minunate au fost cele 3 ore ale noastre, cât succes a înregistrat sushi în faţa vinetelor mele şi cât de mult îl iubesc pe el. Şi cum el cu siguranţă este una dintre binecuvântările pe care le-am primit în viaţa asta.
În ziua de Crăciun, am fost la biserica românilor din Leeds. E o biserică doar a noastră acum, iar în jurul ei gravitează o comunitate destul de mare. Eu nu prea cunosc lumea şi nici ea pe mine, dar mă impresionează de fiecare dată cum se organizează ei acolo într-un spirit românesc şi creştinesc şi social. M-am dus fiindcă auzisem că e un concert de colinde şi tare mi-era dor de trei păstori live. Colindele au fost cântate de copiii celor prezenţi şi au fost mai minunaţi decât vă puteţi imagina. Într-o biserică pe care am făcut-o a noastră, pe un pământ care ne acceptă cu împrumut, ne amintim mereu cine suntem, de unde venim şi înspre cine se îndreaptă gândurile noastre.
Iar momentul colindelor a fost precedat de un “Tatăl nostru” rostit tot de copii. Atât de frumos au spus rugăciunea, că mi se umplu ochii de lacrimi doar când îmi amintesc.
(În spatele meu, auzeam o familie cu doi copii, care vorbeau engleză. Copiii, zic. Engleză. Încercam să nu aud, că eram în biserică, da’ na. Apoi a venit o doamnă care strângea copiii în faţă, îi aduna pentru momentul rugăciunii. I-a chemat şi pe ăştia micii, din spatele meu. Când s-a auzit un tată cum spunea: îmi pare rău, dar ei nu
ştiu Tatăl nostru şi, de fapt, nici româneşte nu vorbesc. Scuze…)
Şi pentru un moment, am fost cea mai tristă fată din lume în ziua de Crăciun. Pentru copiii ăia şi pentru sufletul lor. Pentru înţelegerea părinţilor care au ales să le spună poveşti de noapte bună pruncilor lor într-o limbă străină decât cea în care simt ei, care au ales să le spună cuvinte de alint într-o altă limbă decât cea în care se iubesc între ei. Cum se poate simţi un copil în aşa o casă mi-e frică să-mi imaginez… Practic creşte într-o casă de străini. Fiindcă niciodată nu le va vorbi limba părinţilor.
La finalul slujbei, preotul a zis să nu uităm că Crăciunul nu e despre cadouri (deşi nu văd care e păcatul în bucuria de a dărui sau a primi) şi nici despre familie. Deşi îi înţeleg dreptatea, nu ştiu cum îşi petrecea dânsul Crăciunurile pe la 5 ani şi am fost cumva tristă şi pentru el.
În încheiere, vă spun că mă mai despart fix 4 ore de muncă pe plantaţie, după care avion cu motor scrie pe mine! Abia aştept!!! Happy AfterChristmas* 😉
*(cum zicea Oana)
foto 1- arhiva personală şi proaspătă, 2
Later edit: nu ştiu de ce, pe iPhone şi iPad, prima poză se vede sucită.
