Să vedeţi: pacientă. Vreo 8 ani. Rochiţă, bentiţă, super-scumpă. Ziceai că-i Shirley Temple fără bucle. O ştiam, e pacienta mea de-o vreme. A venit cu taică-său şi soră-sa. El, un tip din ăla frumos, înalt, ochi albaştri, se vedea că sunt dintr-o familie educată şi obişnuită cu duşul şi periuţa de dinţi. Cealaltă fetiţă avea o carte-n mână, ceea ce e rar la copiii din ziua de astăzi.
Asta mică s-a urcat pe scaun, mi-a dat consimţământ pentru tratament, la un moment dat i-am zis să scuipe. Cică… nu poate. I-am arătat scuipătoarea, ia, fato, scuip-acia. Asta mică, cică nu-i place. Poftim? Să scuipe. Nu-i place să scuipe.
Booon.
La care, tată-său îi spune că nu-i frumos să scuipi în general, dar că la dentist nu e problemă. Să scuipi. Bine, imediat m-am oferit eu s-o scutesc de gestul vulgar şi să aspir toată saliva cu, evident, aspiratorul, doar că am cam speriat-o când m-am îndreptat cu băţul ăla huruitor spre ea.
Cică o să scuipe. Dar ne roagă să nu ne uităm.
NU MI-A VENIT SĂ CRED!!!! Atâta era de finuţă şi de drăguţă şi de sinceră în dezgustul absolut faţă de un gest pe care-l detestă fără să ştie de ce, dar pe care acum e nevoită la toţi cei 8 anişori să-l facă. Compromisurile în viaţă nu ţin cont de vârstă.
Noi ne-am întors toţi cu spatele.
Şi-a scuipat.
Apoi soră-sa a întrebat-o, gata, ne putem uita?
———————————-
Atâta mi-s de dragi copiii ăştia mici şi isteţi de n-aveţi idee. Acum nişte ani, credeam că toţi sunt turbaţi. Iar acum-acum sunt pacienţii mei preferaţi.
