Luna: April 2013 (Pagina 1 din 3)

Chiar nu ştiu ce să scriu

Despre cum chiui prin casă şi mă gândesc de 2 luni ce să-mi pun în bagaj. Despre cum era să ratez avionul de joi, fiindcă eu credeam că e vineri (!!! Noroc cu recepţionista de la cabinet, care mi-a atras atenţia să nu mai chem pacienţii la tratament), despre cum abia aştept să respir aerul de Sibiu, despre cât de frică-mi e de soare, despre câte cadouri aş împacheta, despre cât de mult îmi place verdele în ţara asta când înfloreşte!

Despre cât de mult şi cât de tot timpul, cât de uneori şi cât de niciodată.

Astăzi povesteam despre vârste. Nu cele din buletin, ci din sufletele şi momentele noastre. Oare cât de tineri am fi dacă n-am şti să numărăm. Oare cât de bucuroşi, naivi şi obosiţi am fi, dacă n-ar exista ani trecuţi, ci doar unul prezent.

Habar n-am. Ce pot să spun e că de fiecare dată mă impresionează respectul pe care-l primesc de când ţin seringa în mână. E uimitor. De parc-aş fi aproape un om

mare.

Până una alta, vă invit pe Pinterest. E jucăria mea cea nouă.

Valabil şi la calorii: Calitatea mai importantă decât Cantitatea

Am citit un articol foarte interesant pe tema teoriilor care susţin că un regim alimentar cu grăsimi reduse ajută la scăderea în greutate şi sănătatea omului. În afară de faptul că, uneori, proteina animală e de evitat (discuţia e vastă), concluziile ultimilor decenii arată că populaţia s-a îngrăşat după ce a început să consume alimente low-fat. Datele dau de gândit, mai ales când arată cum francezii sunt cei mai slabi din Europa, deşi consumă cantităţi mari de brânză şi vin. Cei mai vinovaţi de grăsimea noastră de pe burtă sunt carbohidraţii, nu neapărat grăsimile. Bine, şi să nu se înţeleagă că e verde la slăninuţă. Numărul caloriilor tot contează, doar că SURSA lor e cea care face într-adevăr diferenţa.

În cei 25 de ani, de când americanii au fost sfătuiţi să reducă drastic grăsimile din alimentaţie şi să prefere carbohidraţii, rata de obezitate în SUA aproape s-a triplat: de la 13% în 1980 la 33% în 2006, prin care Statele şi-au câştigat titlul de cel mai gras popor de pe planetă.

În 1951, englezoaica adultă purta -în medie- măsura 40 (echivalentul a 12 în UK); doar jumătate de secol mai târziu şi în ciuda popularizării dietelor low-fat şi fotomodelelor scheletice, măsura medie s-a umflat la 44.

Dietele low-carb ard grăsimi mai eficient decât postul negru. Când într-un studiu american, s-a comparat o dietă low-carb cu un post negru de 10 zile, cei care n-au mâncat nimic au slăbit 9,5 kg în total, dintre care 3,5 kg grăsime, iar ceilalţi au slăbit doar 6,5 kg în total, dintre care doar 200g nu erau grăsime!!!

Puteţi citi articolul aici. Din păcate, e în engleză: Low fat makes you fat

sursa

Campania Always, la final

Copiii care învață la noi sunt la fel ca orice alt copil din orașele mai mari, cu excepția faptului că nu au acces la același tip de resurse și învață despre lume doar cu ajutorul nostru, al profesorilor. Sunt copii care nu au ieșit din localitate niciodată, au văzut un tren doar la televizor sau în imagini, iar accesul la internet există în foarte puține cazuri. Tocmai de aceea, își doresc să vină la școală și intră în laboratorul de informatică încântați că pot descoperi lucruri la care, în mod normal, nu au acces. Iar acum avem suficiente calculatoare pentru ca fiecare elev să profite de timpul petrecut în laborator, spune Doinița Dumitrache, Director al Școlii Generale Valea Măcrișului, Jud. Ialomița.

Vreau să vedeţi câteva poze din şcoli, să-i vedeţi pe copii, să vedeţi ce frumoşi sunt

Nu ştiu de ce menţionez asta, dar poate unele dintre dumneavoastră îşi amintesc de ora Always din generală. În care cineva a venit într-o oră de dirigenţie şi ne-a răspuns la cele mai stupide întrebări şi ne-a lăsat să

chicotim şi să ne dăm coate până ne-am potolit, aşa cum doar nişte copii se pot potoli, de am început să ascultăm şi să judecăm. Am primit fiecare un set de broşuri, mai ştiţi, cu toate informaţiile şi întrebările posibile despre prima menstruaţie, ciclul hormonal, cu ovare desenate şi ovule şi, vai, spermatozoizi! Şi mai era acolo un pachet cu 2 absorbante, pe care le-am pus bine în dulapul de la capul patului şi le-am grijit pentru vremuri care să nu mă ia prin surprindere. A fost, poate, unul dintre cele mai practice şi importante lucruri care ni s-au spus anul ăla la şcoală. Cu siguranţă s-a făcut lumină în capul multora, iar cele mai ascunse întrebări au prins glas. Eu ştiam câte ceva de la mama, dar niciodată nu mi se explicase ilustrat. Atâta bine ne-a făcut campania aia de informare, cum nu cred că ne imaginăm. Şi eram copii de oraş, majoritatea din familii de intelectuali. Dar aproape la fel de necunoscători.

Există vârste la care aceste campanii de informare fundamentală joacă roluri cruciale (tot înveţi să citeşti, chiar dacă n-ai o bibliotecă la dispoziţie; tot îţi vine ciclul menstruaţia, chiar dacă nu ştii ce-nseamnă. Deci supravieţuieşti. Întrebarea e cum.) De asta zic, habar n-avem când şi în ce fel ne pot salva. Sper să le fie de folos copilaşilor şi sper ca Always să mai facă din astea.

————————————————

– Un articol scris în calitate de ambasadoare a educaţiei pentru generaţia aflată la început de drum. O campanie Always:

Din convingerea că tinerii au nevoie de susținere pentru a avea acces la o educație completă, Always, cu sprijinul Ministerului Educaţiei Naţionale, dă o mână de ajutor la creșterea calității procesului de învățare în patru școli cu acces redus la resurse materiale, aflate în localităţile Ocolna (jud. Dolj), Moroieni (jud. Dâmboviţa), Valea Măcrişului (jud. Ialomiţa) şi Turda (jud. Tulcea). Materiale didactice, o bibliotecă şi rechizite, calculatoare şi un laborator de ştiinţe vor ajuta la construirea unui sistem care le oferă elevilor acces la nenumăratele posibilităţi pe care le deschide un sistem educaţional de înaltă calitate.

Always a facut donaţii în valoare totala de 40.000 euro, de care beneficiază 800 de elevi care studiază în aceste şcoli.

 

Căsătorie şi divorţ sau toate la timpu’ lor

Evenimentele din viaţa unui om se desfăşoară urmând un fir epic şi cronologic destul de previzibil şi fidel tiparului de generaţie. Aşa ar fi trebui să denumesc articolul ăsta, de fapt, breaking-news-ul fiecărei generaţii.

Dacă atunci când eram într-a noua, eu vorbeam de balul bobocilor, iar colegii dintr-a unşpea de majorat, acum eu vorbesc doar care dintre colegi cu cine s-a căsătorit, iar iubitul meu -care-ai lui de cine-au divorţat. Adică, astea-s evenimentele majore ale vremii, surprinse din două puncte de vedere. Între generaţiile noastre e o diferenţă de 4 ani şi jumătate, 4 ani în care ai timp să semnezi acte, să dai şi să iei nume cu împrumut şi promisiuni pe viaţă. Ai timp să te juri în faţa veşniciei şi să-ţi faci cruci repetate, să schimbi domicilii şi numere la pantaloni, să faci doi copii şi-apoi să te (răz)gândeşti cu cine să îi creşti.

Căsătoria nu e nicidecum finalul fericit al poveştilor de iubire, ci mai degrabă o continuare care- ca orice continuare- trezeşte grade diferite de fericire şi fluturaşi în burtă. Ştiţi că eu cred în iubire şi-n adevăr la fel cum cred în mine şi în prezent. Despre viitor însă, nu mă exprim. Dar căsătoria doar cu iubire nu face casă bună, cred că avem cu toţii măcar vreo 2 exemple care tocmai ne-au răsărit în minte. Căsnicia are nevoie de iubire, dar nu are cum supravieţui fără MINTE. Fiindcă doar mintea e cea care ne înţelepţeşte, ne îmblânzeşte şi ne ocroteşte de noi înşine în ipostaze pe care nu le-am putea şterge din sufletul celuilalt. Eu cred că, în marile iubiri, e vorba despre potriviri de minţi şi de momente, sub binecuvântarea neînţeleasă a sufletului. Atunci când ştii că ţi-e bine cum nu ai crezut vreodată că îţi poate fi. Şi ştii cu burta, nu cu capul.

Câteva date sugestive:

  • O femeie peste 25 de ani, cu studii superioare şi venituri proprii are cu 20% şanse crescute pentru o căsătorie fără divorţ, în timp ce o femeie care s-a măritat înainte de 25 de ani, fără studii superioare şi fără venituri proprii are 40% şanse de a sfârşi într-un divorţ. (sursa)
  • Dacă părinţii tăi sunt încă împreună şi căsătoriţi, se pare că-ţi scade riscul de a divorţa cu 14%.
  • Cei care aşteaptă până după 25 de ani să se căsătorească au o probabilitate cu 24% mai mică de a divorţa.
  • Se pare că locuitul împreună înaintea căsătoriei creşte probabilitatea unui divorţ cu 40%.
  • Cei cu studii superioare au 13% şanse mai mici să divorţeze. (sursa)
Iar cu ultima “minunare” a iubitului meu legată de cine pentru cine-a mai divorţat, am un singur lucru de spus: Bărbatul trebuie să f**ă la viaţa lui. Până se satură. Şi când s-a săturat, să mai f**ă de câteva ori, doar cât să se întrebe dacă nu cumva există viaţă şi dincolo de penis. Viaţă sentimentală, desigur, la asta mă refer. (Ştiu o grămadă de tipi isteţi al căror mare defect e că au investit prea mult în creier, de n-au mai avut timp să descopere şi altceva. Iar când au făcut-o, s-a lăsat cu lacrimi vărsate şi pensii alimentare. Toate femeile au un vagin şi două ţ*ţe, cu mici variaţiuni anatomice, mă rog şi chirurgicale mai nou, între ele. Eu vreau ca bărbatul meu să ştie treaba asta fără să i-o explice cineva.)
Cât despre femeia căsătorită, cred că nevoile ei sunt diferite decât cele ale bărbatului, în sensul că premizele pentru a rămâne “căsătorită” ţin mai mult de prezentul ei afectiv decât de trecutul istoric, să zic aşa.
Dar ziceţi dumneavoastră mai bine, că eu vorbesc din cărţi. Pardon, din reviste. A, şi din breaking-news-urile altor generaţii.
foto 1, 2

Voi vă albiţi dinţii? Nici eu!

Sau despre cum m-am tot convins pe mine că e în regulă şi de bun simţ să-mi albesc dinţişorii şi tragicul deznodământ din seara asta. Şi din toate celelalte seri sau dimineţi, zile şi nopţi.

Mă tem că n-o să mai apuc tehnica aia revoluţionară şi perfect lipsită de riscuri, care să îmi dea curajul bazat pe argumente logice şi motivat pe unele evident estetice, curajul de a-mi albi dinţii. Să vă spun povestea, ca un fel de tânără şi neliniştită care-a ajuns la finalul puterilor şi capătul speranţelor.

Pornind de la o realitate obiectivă: am dinţii galbeni, până şi mama recunoaşte. Tata chiar zice că-s maro. Deci ca să ştiţi, nu sufăr de fiţe-n cap sau standarde prea decolorate. Sunt curăţei, da’ galbeni.

Când eram mai mică şi mult mai naivă, îl certam pe tata că nu face albiri pacienţilor. Fiindcă oamenii-şi doreau, iar eu am fost atentă la dinţii din mediul înconjurător dinainte de a avea vreo intenţie dentistico-profesională, nici măcar în plan ipotetico-fantastic. Ba la una dintre expoziţii am fost şi eu (pe vremea aia, mergeam la evenimentele stomatologice din Bucureşti mai conştiincios decât după ce-am intrat la facultate) acolo când a stat vreo 2 ceasuri la standul cu lampa minunată, acel Ariel al dinţilor pătaţi: s-a interesat, s-a informat şi s-a dezumflat de cât s-a informat.. Lampa a rămas, noi am plecat, cu toţi dinţii şi culorile lor naturale. M-am enervat că nu şi-a cumpărat lampa, că se încăpăţânează să nu facă albiri, pentru mine era un marketing minunat, deşi nu cred că ştiam cuvântul ăsta atunci. Mai ales că-mi zicea că, dacă se strică apoi dinţii pacienţilor, tot la el vin să îi repare, ceea ce, din nou, nu mi se părea chiar prost din punct de vedere al strategiei de piaţă, să zicem. Altfel doar pierdea pacienţi, că oamenii nu-şi doreau dinţi albiţi de tata, ci dinţi albiţi punct.

Mult mai târziu (era să zic, când m-am făcut mai mare), am început să vreau tot felul de chestii: pantofi cu toc, ochelari de vedere şi albire la dinţi. Pentru tocuri am plâns 3 zile degeaba, pentru ochelari am convins un oftalmolog că aş avea nevoie de nişte dioptrii amestecate (plus şi minus pe acelaşi nas, că nu-i uşor să hotărăşti cu care vezi mai bine! Aşa că le-am luat pe amândouă 😛 .) Pentru albire încă mă mai rog. De tata şi de fiecare dentist cu care vorbesc. Caut binecuvântarea.

Prin facultate, mi-am întrebat dascălii şi asistenţii de grupă (pe ăia simpatici, nu pe ăia care m-ar fi otrăvit), n-am reuşit să obţin sfânta aprobare. Cred că tata mi-a şi zis la un moment dat că mă dezmoşteneşte fără regrete dacă îmi fac ceva la dinţi. Şi nu e ca şi cum n-ar observa, că nu e genul de bărbat care să nu vadă când mergi la coafor ori la cosmetică ori când îţi schimbi culoarea părului, mai ales a dinţilor! Mi-am întrebat-o pe Giasemi din Grecia, pe Ajibade din Africa de Sud, pe John din Bryn, pe toţi actualii şi viitorii mei colegi. Tot degeaba.

Aşa că, m-am hotărât că în era google, când informaţia înseamnă putere, poate binecuvântarea e la un click distanţă… Şi-am început să caut. Povestea e lungă şi îngrozitoare, în Anglia există o modă acum de a-ţi albi dinţii la “beautician”, care e un fel de cosmeticiană vrăjitoare, fiindcă promite să albească până şi plombele. La nişte preţuri foarte mici, cu nişte substanţe ilegale. (Ilegale, fiindcă au concentraţii prea mari de acid, 40-60% , hahaha, legal e doar 6% şi doar în cabinet) Iar plombele şi coroanele nu se albesc nici cu slujbe, să nu credeţi altceva. În fine, am fost la un curs anul ăsta în Birmingham, însă dubiile încă existau, aşa că m-am mai înscris la un curs, care-mi promitea şi mai multă precizie în informaţii pe un anumit sistem de albire, cel mai tare şi mai sigur de la ora actuală. Hah! Cursul era prin teleconferinţă şi online, adică în timp ce vedeam nişte slide-uri pe net, cineva îmi povestea la telefon. Cel mai mult la cursul ăsta mi-a plăcut că-mi trimiteau ei gelul de albire cadou, ca să-l testez. Buuuuuun.

Când să înceapă cursul, ghici ce, îmi moare calculatorul!!!! Am zis, gata, ăsta e semn de la Univers. Doar că la anul facem nuntă şi ne tragem în poze şi-or să ne vadă copiii. Doamne feri să ne vadă dintr-o parte, că acolo-i gălbeneala cea ami galbenă, pe canini! Astăzi, eram la un alt curs, pe cu totul alt subiect. Ţinut de un specialist în reabilitare orală şi cosmetică dentară. Nu că m-ar fi mâncat limba să pun întrebări off-topic, dar omul s-a aşezat fix lângă mine la masă. Şi-am luat-o ca pe o invitaţie din partea Universului…să-mi mai încerc o dată norocul. Ce credeţi că mi-a spus. “Doar dacă e neapărată nevoie.” Nevoie de mai multă minte-n cap, cam la asta se refera preafericitul. După care discuţia s-a întins şi la alţi meseni. Altul, dentist de rând şi de experienţă (judecând după respectabila-i vârstă) mi-a zis că are două fete, amândouă s-au măritat anul trecut şi-au vrut albire şi că el nu le-a făcut şi că tata are dreptate. Să mă dezmoştenească. Altul, de la 3 locuri mai încolo, mi-a zis că el face la cabinet, că pacienţii sunt încântaţi. Dar eu îl întrebasem dacă-şi face el, lui, nu el altora. Exact. Deci am primit răspunsul.

Săptămâna asta am avut o pacientă, 32 de ani, se plângea de sensibilitate. C-o dor dinţii. Peste tot. N-aveau nimic în afară de o culoare care-ţi lumina nopţile şi-ţi lua minţile. Mă încercase invidia de cum a intrat în cabinet. Şi m-a lăsat imediat mai târziu. I-am zis că sensibilitatea e de la albit. A făcut atunci legătura, cic-o dor dinţii vreo câteva zile după. Ce mai poţi să zici… decât că tata avea dreptate.

Iar eu am încheiat subiectul. În ceea ce priveşte pozele de nuntă, mai bine plătesc pe cineva să-mi fotoşopeze dinţii-n alb, precis e mai ieftin şi mult mai sănătos.

———————————————-

Notă explicativă: Nu vreau să vă speriaţi, sistemele de albire nu sunt oaia neagră a stomatologiei, multă lume le foloseşte şi le foloseşte cu succes. E foarte important însă ca indicaţiile albirii să fie respectate, ca să nu dai de alte belele. Adică, puţine obturaţii sau deloc, fără alte restaurări, risc scăzut de carie, status parodontal bun, nefumători, nebăutori de vin roşu, cafele şi ceaiuri. Purtători de rujuri, toate culorile. Există şi metode de a preveni şi reduce sensibilitatea. Până acum, am făcut albire unui singur pacient. L-am pus să semneze că-i pe proprie răspundere şi să se jure că se-opreşte dacă-l doare vreun pic.

Pe toţi ceilalţi i-am convins. Probabil să-şi schimbe dentistul… Că oamenii nu-şi doresc dinţi albiţi de mine, ci dinţi albiţi punct.

foto 1, 2

Simt cum se-ncălzeşte

Deja mă duc singură la centrală să reduc căldura, ba am şi deschis geamurile mai mult decât 2 minute. La noi pe stradă e o tufă înflorită cu boboci mov, iar în curte răsar nişte chestii verzi-crude. Deja îmi permit pijama cu mânecă  şi  cel puţin un picior scos de sub plapumă.

Dar nu vreau să mă laud ori să provoc pe careva, că mâine parcă văd cum se  pune de-o ninsoare.

În 6 luni de normă-ntreagă, 2 pacienţi mi-au leşinat pe scaun, de nici nu m-am mai putut speria de-acuma. Culmea e că în loc să fugă cât văd cu ochii şi să nu mai vrea să mă vadă nici în vis, unul mi-a zis (pe vremea când voiam să schimb jobul) că el vine după mine la orice cabinet m-aş muta. Iar celălalt mi-a adus o felicitare de mulţumire cu o pisică faină (pe care şi Alex ar pune-o pe facebook), împreună cu o cutie de bomboane, bucuria colegilor.

Continuare

Pagina 1 din 3

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 113 queries in 0.381 s