Luna: January 2013 (Pagina 2 din 2)

Prietenia la muncă şi-n afara ei

N-am ştiut cum să pun virgulele în titlu, fiindcă se schimba sensul. Adesea însă îmi amintesc de unul dintre primii dentişti care m-a sfătuit când am ajuns în ţara asta şi mi-a zis ce-i spunea şi lui un profesor: că asistenta trebuie să ţi-o alegi mai cu grijă decât nevasta. Fiindcă petreci mult mai multe ori pe zi cu ea. (Iar eu aş completa: cu asistenta trebuie şi să te porţi mai frumos decât cu nevasta, fiindcă ai mult mai mare nevoie de ea 😛 până găseşti alta)

Aşa că, vă întreb: dacă ne înţelegem grozav la muncă, dar niciodată nu ne întâlnim în afara ei, suntem prieteni? Adică, zi de zi ne bazăm unii pe alţii (pe mine, mai ales, asistenta mă ajută ENORM şi ştiu că pot conta pe ea atât de mult, că uneori îşi aminteşte lucruri în locul meu. Bine, hârtii şi telefoane. Importante şi ele.) , dar niciodată nu ne vedem în afara pijamalelor din cabinet. Vorba vine. Că nici nu mi-aş dori.

Acum şi muncile diferă. Tragedia e însă când situaţia e cu semn schimbat. Când te dai prieten, dar eşti coleg pe la spate.

Deci, cu cine ziceaţi că vă petreceţi în weekend? 😉

foto

Cum mi-am închiriat apartamentul, de la distanţă

Frustrarea care vine la pachet cu un domiciliu la 3000km distanţă de domiciliu e lucru uşor de înţeles atunci când începi să ai treburi de rezolvat. De genul, acte de ridicat de la facultate. Chiriaşi de scos din casă (chiar şi când casa nu e a ta, că-i a lu’ tata). Chiriaşi de primit în casă. Găsit chiriaşi. Dat telefoane. Semnat contracte. Ca să nu mai spun recrutat chiriaşi, ca să ai încredere că nu-ţi pictează pereţii în primele 2 săptămâni.

 Deci cum mi-am închiriat apartamentul de la distanţă. Dacă aveţi vreodată nevoie să faceţi treaba asta şi nu vreţi să deranjaţi pe mama, tata ori vreo mătuşă ocupată, recomand o agenţie de adevărată încredere. Ştiu că sună a reclamă, asta îmi e şi intenţia. Fiindcă oamenii ăştia merită. Poate aţi auzit de ei, Exclusive Homes Real Estate. Sunt nişte băieţi tineri, genul care crede că şi în Bucureşti se poate face treabă bună şi cinstită. Eu cu ei am închiriat acum 2 ani apartamentul şi l-am cunoscut pe Florentin Dascălu, managing partner. Un tip tânăr şi isteţ, foarte profesionist şi de cuvânt. Mi-a zis că ei lucrează foarte mult să-şi fidelizeze clienţii şi că se orientează pe calitatea acestora. Astfel construiesc încrederea clienţilor în ei ca şi agenţie, aceştia fie chiriaşi sau proprietari de apartamente. Florentin mi-a zis că el nu închiriază oricui şi că, dacă un client a făcut probleme sau pare vreun dubios la început, ei nu mai lucrează cu el. Mi-a spus atunci că mulţi aleg să îi lase cheile de la apartamente, ca să-şi bată singur capul cu vizionări şi etc. Imediat l-am recomandat unui prieten, care pleca din ţară fără să fi reuşit să găsească un chiriaş. I-a lăsat cheile lui Florentin şi într-o săptămână m-a sunat să-mi mulţumească, cică găsise pe cineva şi era foarte mulţumit de servicii.

Când am închiriat din nou anul ăsta, Florentin singur s-a ocupat, fiindcă eu n-am putut face mai mult decât să răspund la mailuri între doi pacienţi. Şi s-a descurcat excepţional. A preluat chei, a organizat curăţenie, a predat chei. A găsit o persoană de încredere, în timpul promis, la preţul promis. Iar atunci când a fost nevoie, şi-a asumat întreaga responsabilitate şi a luat atitudine, chiar dacă banii îi încasase, închirierea fusese făcută şi toţi sacii erau în căruţă. Ştiţi, când eşti departe, n-ai ce face… Sentimentul de a nu fi într-un loc atunci când e nevoie de tine e teribil de frustrant. Fiindcă ai senzaţia că nimeni nu ar putea rezolva mai bine decât tine. Cu unele excepţii. 😉 Aşa că nu-ţi rămâne decât să ai încredere în cineva.

Vă zic, foarte tare băiatul ăsta cum construieşte. Într-un stil tipic occidental, pe principiul win-win pe bune. Vi-l recomand la orice oră.

Şi mama la fel.

foto 1, 2

“Life of Pi” tradus pentru hateri

I suppose in the end, the whole of life becomes an act of letting go, but what always hurts the most is not taking a moment to say goodbye. -Pi, Life of Pi

Ăsta e citatul meu preferat din film, după prima vizionare.

Filmul ăsta mi-a amintit de parabola inelului din Nathan der Weise, al lui Schiller, de La vita e bella (unul dintre filmele mele preferate) şi de felul în care mereu am spus că Dumnezeu e acelaşi, doar vine sub nume diferite la fiecare, după limba şi forma pe care ăla o poate vedea.

Life of Pi spune o învăţătură atât de frumoasă, încât abia la final te întrebi care-i morala. Pentru lămuriri, vă rog să citiţi dezbaterile de pe imdb şi apoi să alegeţi varianta dumneavoastră de adevăr. Însă nu spuneţi că nu vă place fără a vă fi asigurat că l-aţi înţeles. (Aşa cum am făcut eu cu Avatar şi cu toate celelalte filme, la care am ieşit dup 20 minute din sală.)

Iar cel mai mult îmi place că are happy end.

ŞiBlondeleGândesc, nu doar se mărită!

M-aţi invadat în cel mai frumos sens cu urări de bine, de iubire şi copii frumoşi. A fost mai mult decât am crezut că se poate şi îmi cer scuze în primul rând acelor prieteni dragi care au aflat de pe blog înainte să afle de la mine.

Nu vreau să transformăm locul ăsta în liste cu rochii şi buchete şi verighete. Eu încă învăţ să tastez şi să pronunţ aceste cuvinte. Orice început e greu… Însă, pe

de altă parte, am fost la vreo 3 nunţi în toată viaţa mea (prietenele mele n-au dat încă în febra măritişului, iar neamurile dragi au fost vreo câteva la număr), aşa că orice sfat e binevenit.

Ştiţi, mie mi-ar plăcea să mă duc pe o câmpie, cu cerul deasupra şi soarele printre copaci, cu flori în păr şi bujori în obrăjori 😛 Cu doi prieteni dragi, un popă şi părinţii. Am fost tristă când am înţeles că nu se poate, dar mi-a mai trecut din părerea de rău când am început să fac liste. Şi mi s-a umplut sufletul de bucurie când m-am gândit la

fiecare nume pe care l-am trecut acolo.

Să vedeţi ce-o să se-ntâmple, de după cununie, mă fac abonat la toate nunţile din sat!

Un inel nu schimbă nimic?!

Vorbeşte fata care mereu spunea “dacă mă mărit vreodată” şi nu “când mă mărit”, la fel ca toate prietenele ei. Vorbeşte fata care şi-a petrecut adolescenţa singură, liceul şi facultatea. Fata care, până de curând, se lăuda cu 6 luni trase de păr ca fiind cea mai lungă relaţie a ei, fata care nu ştia să conjuge verbe la plural ori să ia pe altul în considerare în afară de ea. Vorbeşte fata care a fost mereu singură la părinţi şi pentru care, singura împărţire valabilă era la unu, restu’ intrând întotdeauna la catogoria “neglijabil”.

Şi da, mai vorbeşte fata care şi-a luat oalele din zestre în spinare la Bucureşti, împreună cu acea convingere că pe ea întotdeauna o va chema ca pe tata. Fata care nu a prezentat nici o pereche de părinţi de iubit acasă, din respect nemăsurat pentru familia ei. Cea care niciodată n-a priceput nunţile şi întotdeauna şi-a certat părinţii când mai acceptau câte o invitaţie la ele.

Ei, să zicem că niciodată să nu zici niciodată. Şi chiar dacă încă sunt de părere că la prea multe nunţi au contribuit ai mei (şi mai mult decât cu prezenţa), îmi înghit toate niciodăţile şi vă împărtăşesc în cuvinte, cu bucurie şi emoţie inelul care-mi străluceşte discret pe deget. Ca un “ţi-am spus eu” pe care nici astăzi nu-l înţeleg. Da, am primit cel mai inel cu diamant posibil, iar el -la schimb- cel mai din suflet “DA” scos pe vreo gură vreodată.

O s-o facem şi pe asta. Deja acasă am început. A fost cu făcut cunoştinţă părinţilor, mese-ntinse şi peţit, căutat localuri pentru petreceri, planneri de nunţi şi vise frumoase împreună. De asta n-am scris atâta timp. Fiindcă am trăit zilele astea într-o magie de care nici nu mă credeam capabilă să simt. Fiindcă m-am trezit într-o dimineaţă în Sibiu şi am crezut “de chiar” că am visat. Şi-apoi n-am mai putut să dorm de gânduri şi de fericire.

Vă spun, mă încearcă un soi de naivitate pe care doar o iubire mare te poate face s-o duci (mai ales într-un cap blond, cu pretenţii). Iar el (nu capul, ci iubitul) e mai îndrăgostit decât a fost vreodată. Cine spune că un inel nu schimbă nimic n-a avut niciodată inelul, ci doar şi l-a dorit fără să ştie. Un inel schimbă. multe. şi le schimbă într-un bine care trebuie probat.

foto

După ce-ai fost medic, nu mai poţi fi jurnalist

Vară-mea ne-ntreba cum ne întreabă de fiecare dată, dacă avem de gând să ne întoarcem în ţară. Era vreo 2 ceasul în noaptea-n care am ajuns în Bucureşti. Asta aşa ca o scuză pentru ea că nu ştie ce întreabă şi noi, ce răspundem.

Ne prezenta planul ideal, cu job bine plătit pentru iubitul meu (i-a găsit job şi ea în Bucureşti şi tata, în Sibiu) iar pe mine mă momea cu reviste, bloguri şi proiecte locale.

“După ce-ai fost medic, nu mai poţi fi blogger” i-am spus. Cu o aroganţă atipică mie, cu o superioritate care a râs atâţia ani de mine, prin gurile altora, desigur.

Durerile pacienţilor te obosesc şi numai să le-asculţi, mă credeţi. Te seacă într-un fel pe care nu-l pot explica-n cuvinte. Şi deşi mi-am dat seama că empatia-mi face mult rău, nu mă pot debarasa încă de ea. E singurul fel în care ştiu ajuta.

Iar despre Crăciunul ăsta şi vacanţa din Sibiu o să scriu atunci când voi fi pregătită. Deocamdată rumeg noile începuturi şi frumoasele continuări. Bucuraţi-vă pentru mine, dar mai păsuiţi-mă un pic.

foto

Pagina 2 din 2

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 129 queries in 0.663 s