Discuţie azi, la prânz. Colega mea, indiancă. Întâmplător văd poza fetiţei ei pe telefon. Frumuşică-foc aia mică, la toţi cei 8 ani ai ei. Cu ochi mari şi buze groase.

Îmi mai arată nişte poze, când aude cum mă minunez. Şi că-s fan al stilului de vestimentaţie a copilului. Super copil, cum ar veni vorba. La care-i zic mai tras cu ochiul:

-Or să facă băieţii coadă la uşa ta mai încolo! 

La care-mi zice fără să clipească:

-Băieţii SAU fetele, nu-i aşa?

Ei sunt învăţaţi aici cu ploaia, cu vântul, cu ploaia din nou, dar la zăpadă reacţionează ciudat.

Când a nins acum vreo lună şi apoi a dat îngheţul de-am mers în 4 labe la cabinet, am zis ok şi m-am familiarizat cu conceptul de “black ice” şi spray-urile anti-gheaţă. Când a renins săptămâna trecută, mi s-a părut romantic şi normal, dar aşa suntem noi, ăştia din est- obişnuiţi cu natura. Când a re-renins duminică seara, deja nu mi s-a mai părut distractiv, pentru că luni aveam de ajuns la serviciu.

Şi ca să nu interpretaţi greşit pasiunea cu care-mi doresc să merg la cabinet, aflaţi că pe mine nu mă plăteşte nimeni să stau acasă. Adică, atât cât muncesc, atât primesc, e regula de trei simplă. Stat acasă=pagubă, că merge centrala toată ziua, hârtia igienică şi apa se duc văzând cu ochii, împreună uneori. Şi-aşa.

Luni dimineaţa, la prima oră, pe strada mea era o zăpadă virgină, de-ţi venea să te arunci în ea ca la 5 ani. Normal că nu ne-am dus la munci nici unii. Şcoli închise, panică-n oraş. Normal că panică, din moment ce rereninsoarea era poftită ca un oaspete de vază pe străzile lui Sheffield. Baiu’ ăl mare nu era că pe străduţa mea care-i tot un deal şi-o vale n-au

intrat cu deszăpezirea, că n-am pretenţii, dar nici pe arterele principale n-au mişcat nimic. Panica de la radio creştea, lumea tot se tânguia, blonda în casă rămânea.

M-am plictisit groaznic. Mai bine cu ochii-n guri nespălate decât episoade din House nenumărate. Am şi făcut baie din lipsă de altă ocupaţie 😛

Azi m-am pus în maşină şi-am înfruntat cuminţică nămeţii. Care nămeţi fuseseră de-o palmă în cea mai nămeţie-a lor. Am ajuns nestingherită, m-am parcat în curtea plină cu zăpadă a cabinetului (da, şi zăpada şi curtea sunt a cabinetului) şi mi-am aşteptat pacienţii. Până acum, au venit 3. TREI. Apăi de banii ăştia, mergea un pui de somn şi-un House de numa’ numa’… Poate chiar şi-un duş pe la final… 😛

Ca dovadă că stresul e doar rezultatul felului în care alegem să reacţionăm la o situaţie. Mâine stau acasă.

Să se streseze liniştiţi.

p.s. Funny e că singurul dentist care-a ajuns ieri la cabinet a fost polonezul nostru (crescut la -20 grade), care-a avut 3 pacienţi şi el. Toţi polonezi 😉

p.p.s. Colegii mei dentişti, indianca şi portughezul, îmi povesteau tocmai despre prima dată când au văzut zăpadă în viaţa lor. Acum vreo 3 ani, când s-a aşternut o glumă din asta englezească în oraş. Voi mai ştiţi prima zăpadă???

foto 1, 2