Luna: January 2013 (Pagina 1 din 2)

Cum am distrus o relaţie la muncă

E prima dată când înţeleg de ce cursurile alea de şefie, alea care te învaţă cum să fii un leader şi să-ţi înjuri politicos subalternii sunt chiar folositoare. Fiindcă pe mine mama nu m-a certat niciodată cu ţipete, tata nu m-a bătut cât trebuia, iar eu am rămas fără exemple de impus respectul cu lingura de lemn.

“În cabinet, n-ai  nevoie de o prietenă, ci de o asistentă” mi-a zis iubitul meu aseară, când am ajuns un pachet de nervi acasă. Asta mică şi obraznică s-a supărat pe mine că i-am atras atenţia de o treabă şi m-a abandonat în cabinet. De aici a ieşit circul de pe lume, încât am uitat şi de invitaţia Monicăi la Geneva. (Apropo, cei care sunteţi mai umblaţi ca mine, merită investiţia?)

Nu vă plictisesc cu detalii despre englezoaice care-şi iau nasul la purtare. Doar vă confirm faptul că lipsa celor 7 ani de-acasă se poartă şi pe la case regale, că s-ar deplasa însăşi Majestatea Sa la faţa locului, de-ar şti ce ruşine păţeşte cu slujitorii netrebnici. Dar nu despre alţii e vorba.

Să te impui într-un cabinet, când toţi vorbesc limba Reginei mai bine decât tine, e greu. Chiar şi când tu eşti singurul care vorbeşte stomatologie. Şi chiar dacă ăsta e motivul pentru care te afli acolo. Suntem oameni şi noi şi suntem la job. Iar eu am crezut întotdeauna în puterea vorbei bune şi a respectului insuflat prin alte căi decât cele violente (fie ele verbale sau fizice).

De astăzi, m-am făcut rea.

Cu o altă asistentă, absolut nevinovată. Fac pe nebuna, îi cer să stea nemişcată, să mute lucruri din stânga în dreapta. De ce? Fiindcă aşa zic eu! Autoritatea trebuie exercitată puţin, dar des, tocmai pentru a nu se uita de partea cui e şi a nu se confunda locurile oamenilor. Probabil şi-n societate e la fel. Iar cei care-şi educă pruncii şi subalternii fără linguri sunt noii mei eroi personali.

La finalul zilei, nu mă interesează DE CE îşi face treaba. Important e să şi-o facă. Tristă sunt însă că m-am făcut rea.

Nu vă mărturisesc decât dumneavoastră. Şi mă înscriu la cursuri de urlat la subalterni. Sau cel puţin la unul 😉

Homo sau hetero, tu cum îţi creşti copilul?

Discuţie azi, la prânz. Colega mea, indiancă. Întâmplător văd poza fetiţei ei pe telefon. Frumuşică-foc aia mică, la toţi cei 8 ani ai ei. Cu ochi mari şi buze groase.

Îmi mai arată nişte poze, când aude cum mă minunez. Şi că-s fan al stilului de vestimentaţie a copilului. Super copil, cum ar veni vorba. La care-i zic mai tras cu ochiul:

-Or să facă băieţii coadă la uşa ta mai încolo! 

La care-mi zice fără să clipească:

-Băieţii SAU fetele, nu-i aşa?

Continuare

Cum să scapi de celulită, că tot veni vorba

Copiii ăştia-s la schi la mine-n Sibiu, la Arena Platoş, eu sunt departe şi invidioasă, iar nebuloasa-şi laudă picioarele de căprioară trasă prin inel. Io am dormit cu femeia-n aceeaşi cameră şi pot infirma nişte lucruri în ceea ce-o priveşte. Să scapi de celulită e super uşor când ai 18 ani şi 50 de kg ca autoarea. Nu a acestui blog, desigur.

Nebuloasa recomandă sport, Valy vine şi aprobă.

Blonda îndrăzneşte să-şi dea şi ea cu părerea. Aşa că, recomandă ceva neconvenţional, care nu ţine la nesfârşit, dar funcţionează fără să transpiri. Ceea ce-i ideal pentru o babă leneşă ca ea, nu pentru o căprioară ambiţioasă ca nebuloasa (şi apropo de dormit în cameră, femeia arăta beeeeton şi înainte de cele 3 luni cu care se laudă).

Perioada mea ELLE mi-a deschis capul în multe privinţe, fiindcă puteam ceea ce se chema “testa” gratis

diverse nebuneli de tratamente, masaje şi aparate. Uneori “testele” durau şi câteva săptămâni, ca să mă conving că nu e frecţie la abdomen de pofticios. Bun.

Mai întâi şi mai întâi (ca să nu-mi săriţi de taste-n sus), aflaţi că şi după umila şi puturoasa mea părere, stilul de viaţă sănătos e cheia tuturor succesurilor pe termen lung. Însă când tu ai de mers la mare într-o lună (ziceam) ori de intrat în rochia din liceu până la nunta lu’ frate-tău, nu mai ai timp de stiluri şi vrei sănătăţi rapide.

Continuare

Când zăpada se aşterne peste englezi

Ei sunt învăţaţi aici cu ploaia, cu vântul, cu ploaia din nou, dar la zăpadă reacţionează ciudat.

Când a nins acum vreo lună şi apoi a dat îngheţul de-am mers în 4 labe la cabinet, am zis ok şi m-am familiarizat cu conceptul de “black ice” şi spray-urile anti-gheaţă. Când a renins săptămâna trecută, mi s-a părut romantic şi normal, dar aşa suntem noi, ăştia din est- obişnuiţi cu natura. Când a re-renins duminică seara, deja nu mi s-a mai părut distractiv, pentru că luni aveam de ajuns la serviciu.

Şi ca să nu interpretaţi greşit pasiunea cu care-mi doresc să merg la cabinet, aflaţi că pe mine nu mă plăteşte nimeni să stau acasă. Adică, atât cât muncesc, atât primesc, e regula de trei simplă. Stat acasă=pagubă, că merge centrala toată ziua, hârtia igienică şi apa se duc văzând cu ochii, împreună uneori. Şi-aşa.

Luni dimineaţa, la prima oră, pe strada mea era o zăpadă virgină, de-ţi venea să te arunci în ea ca la 5 ani. Normal că nu ne-am dus la munci nici unii. Şcoli închise, panică-n oraş. Normal că panică, din moment ce rereninsoarea era poftită ca un oaspete de vază pe străzile lui Sheffield. Baiu’ ăl mare nu era că pe străduţa mea care-i tot un deal şi-o vale n-au

intrat cu deszăpezirea, că n-am pretenţii, dar nici pe arterele principale n-au mişcat nimic. Panica de la radio creştea, lumea tot se tânguia, blonda în casă rămânea.

M-am plictisit groaznic. Mai bine cu ochii-n guri nespălate decât episoade din House nenumărate. Am şi făcut baie din lipsă de altă ocupaţie 😛

Azi m-am pus în maşină şi-am înfruntat cuminţică nămeţii. Care nămeţi fuseseră de-o palmă în cea mai nămeţie-a lor. Am ajuns nestingherită, m-am parcat în curtea plină cu zăpadă a cabinetului (da, şi zăpada şi curtea sunt a cabinetului) şi mi-am aşteptat pacienţii. Până acum, au venit 3. TREI. Apăi de banii ăştia, mergea un pui de somn şi-un House de numa’ numa’… Poate chiar şi-un duş pe la final… 😛

Ca dovadă că stresul e doar rezultatul felului în care alegem să reacţionăm la o situaţie. Mâine stau acasă.

Să se streseze liniştiţi.

p.s. Funny e că singurul dentist care-a ajuns ieri la cabinet a fost polonezul nostru (crescut la -20 grade), care-a avut 3 pacienţi şi el. Toţi polonezi 😉

p.p.s. Colegii mei dentişti, indianca şi portughezul, îmi povesteau tocmai despre prima dată când au văzut zăpadă în viaţa lor. Acum vreo 3 ani, când s-a aşternut o glumă din asta englezească în oraş. Voi mai ştiţi prima zăpadă???

foto 1, 2

Sushi şi pâine de casă

Fără legătură cu zăpada de afară (aici ninge ca-n poveşti), noi ne-am cumpărat maşină de făcut pâine şi maşină de orez. De două zile, am schimbat mirosu-n casă, zici că ne-am mutat în brutărie. E atât de bună… singurul dezavantaj e că nu ţine, fiindcă nu te poţi răbda să n-o mănânci pe toată pe loc. Şi maşina de orez pentru sushi. M-am specializat şi fără să fac vreun curs. Îmi ies nişte sushi de te lingi pe chopsticks.

Deci cam asta. Miercuri vă povestesc despre asistentul meu care s-a născut asistentă. 😀

p.s. Acesta nu este un post.

Django Unchained, fără acordul părinţilor

La unele filme am obligaţia morală să mă uit, că aşa-i într-o relaţie de lungă durată, mai faci şi compromisuri. Eu mă uit la Django, el mă ţine în braţe când mi-e frică. Ceea ce tot e un câştig per total, că altfel nicicum nu rezistăm două ceasuri îmbrăţişaţi. În fine.

Django a început ca obligaţie, s-a terminat ca greşeală. Fiindcă n-am înţeles de ce am stat aproape 3 (trei!!!) ore să mă uit la nişte tipi cum se împuşcă fără să rateze şi la nişte sânge împrăştiat ca ketchup-ul de proastă calitate.

Ce mi-a plăcut: muzica şi posterele cu munţi. Pe alocuri, caii şi rochiile femeilor. Indiferent de culoare.

Ce nu mi-a plăcut: restul. Atât de multă violenţă, încât devine ridicol, vorba Monicăi.

Ce nu mi-a plăcut cel mai mult: Victoria morală şi aplauzele domniţei salvate, după episodul răzbunării. Astea-s aşa nişte filme care scot la suprafaţă natura primitivă a omului şi aici mă refer la ăla care se uită. Categorie în care, cu uimire şi ruşine, mă încadrez. C-am rezistat. Finalul e total greşit din orice punct de bun simţ de vedere. După ce-a omorât o grămadă cu vârf de indivizi să şi-o salveze pe cosânzeana, nu putea dormi noaptea el, micuţul, fără să-i ştie şi pe ceilalţi maziliţi. Salvarea iubitei cu preţul violenţei şi a ketchupului sărit e deja la limita acceptabilităţii. Hrănirea naturii noastre primitive şi a plăcerii ketchup-ului cu găleata e fundamental greşită şi periculoasă pentru societatea de astăzi şi de mâine.

Violenţa nu face bine, nici măcar când numai ne gândim la ea. Că aşa începe totul.

foto

Pagina 1 din 2

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 145 queries in 0.367 s