Luna: November 2012 (Pagina 1 din 2)

Harrods e o experienta

Lumea filmelor a coborat in viata mea. Rolls-uri inghesuite pe acelasi metru patrat intr-o parcare, cu soferi cuminti asteptand prunce de moguli, doamne cu genti originale si diamante in urechi, plase multe cu nume celebre. Cunoasteti tabloul, doar ca e mult mai impresionant cand faci parte din el, ca o culoare pe care un pictor a nimerit-o grabit.
N-are rost sa va povestesc ce Ganduri s-au visat cu ochii mei, ca la bijuterii fine si mese elegante va pricepeti si dumneavoastra sa aranjati. Cu lumini si forme, fiecare in capul sau, dupa gusturi si imaginatie. In fine.
Cert e ca la Harrods m-am dus sa vad o lume cu 5 nivele deasupra mea, din punct de vedere financiar. M-am asezat intr-o cafenea si le-am admirat gentile, coafurile si cumparaturile. Si ma-ntrebam oare cum ar fi sa existe un loc, unde sa gasesc o lume cu 5 nivele deasupra mea, intelectual vorbind. Sa ma duc sa le admir ideile si sa le invidiez capetele, nu portmoneele.

Harrods e superb de Craciun. Mergeti de-l vedeti. Sunt atat de multe culori! Iar pictorul experimenteaza. Cine stie, intr-o zi…

Am intalnit si romani cinstiti

Nu e drept sa va las cu ultima impresie dupa vizita in Londra, cand am dat de tiganii aia.
Revenita pe aceleasi meleaguri, la targul de Craciun de pe malul Tamisei, am intalnit romani participanti. La 2 casute. Unii erau cu ceva chestii artizanale si jucarii de lemn, iar celalalt lucra la o firma. Am cumparat ceva si nr-a facut reducere si mie, un cadou.
Tata zice ca, dupa ce-a vazut zona comerciala (o parte) din Londra, intelege de ce Romania practic nu exista in Europa.
Iar Miruna nu intelege cum Londra te poate face sa te simti atat de neinsemnat si atat de bine in acelasi timp.

Si vorba mamei: sunt multi romani care lucreaza in Londra. Hai sa mai vorbim si despre ei 🙂

Cu parintii prin Regat

Scriu din trenul spre Londra, de pe un ipad strain, care nu-mi stie limba si nici degetele nu mi le cunoaste. Imi amintesc de prima vizita in UK, cand plecat fara sa stiu cand ma voi intoarce. Si iata-ma pe drum de-a ma-ntalni cu-ai mei, nu la ei acasa ca intotdeauna, ci la ceea ce mai nou numim “la noi acasa”.

Care ati fost studenti vreodata ori mutati temporar de-acasa stiti cum e sentimentul ala cand iti vin parintii in vizita si vrei sa le arati ca te descurci si fara sa iti calci chilotii ori sa mananci de trei ori pe zi. Vrei sa le-arati ca n-au gresit asa de tare cand te puneau sa te speli pe dinti si sa faci dus in fiecare seara. Ca stii umbla la aragaz cu-o oala-n mana si ca intelegi greutatea vaselor murdare din chiuveta.

Prima data cand au venit ai mei la Cluj, am vrut sa par mai hranita si mai odihnita decat prevede studentia,insa probabil i-am impresionat ca aveam patul facut. Si asta, probabil a doua oara cand au venit, ca prima a fost intr- o interventie de urgenta, dupa primul curs la biocel, la care n-am inteles nimic si-am plans doua zile.

Cand m-am mutat la Bucuresti si stateam in apartament cu o prietena, fiecare vizita de-acasa era precedata de cea mai constiincioasa curatenie pe care v-o imaginati. Sa fie mama nu mandra, ci linistita ca nu crestem niste boli pe la chiuvete.

Acum e altfel decat a mai fost vreodata, fiindca sunt mai pacatoasa si mai cu norma-ntreaga in ochii lor decat in oboselile mele reale. Eu i-am invitat sa le arat Regatul, dar stiu ca ei se vor uita mai mult la printesa. Sper sa se bucure de toate si sa nu ma-ntrebe de ce nu ma marit. Sa se intoarca linistiti ca imi e bine si ca Regina e mai blanda decat pare din povesti. Ca uneori ne da si soare, dar in fiecare zi ne da timp “impreuna”.

 

Cum să (nu) intervievezi un blogger

Să zicem că tu ai un blog tânăr, de să-zicem-vreo-trei luni şi să zicem că entuziasmul începutului te-a pus să tastezi “cum să-mi promovez blogul” pe google, care te-a dus la să-le-zicem-tehnici de crescut organic, fără adaosuri comerciale ori alte chimicale sociale. Să zicem că-mi trimiţi un mail, (să presupunem că cei 4 ani de când sunt blonda care gândeşte oficial pe blogul ăsta îmi dau vechime pe lângă cele 3 luni ale tale) în care mă rogi să-ţi răspund la câteva întrebări. Eu sunt măgulită şi declarată astfel, mă bucur că nu m-a uitat lumea, că încă îi par interesantă cuiva şi-aşa mai departe. Până când bucuria mi se transformă în…nedumerire şi tot pieptul care-mi crescuse  în prealabil intră la apă. Brusc şi urgent, de-mi vine să sun la 911 ori să scriu posturi pe care să nu le-nţeleagă nimeni.

  • Înainte de a lua un interviu cuiva, sfatul meu e să petreci minim “o jumătate de ceas” pe blogul lu’ ăla. Ca să NU fie toate întrebările cu şi despre “viaţa” respectivului în Londra, când persoana a fost pe-acolo doar de 2 ori şi întotdeauna în vizită. Dacă ai fi citit şi un al treilea post, e imposibil să nu te fi prins.
  • Dacă nu ştii detalii de genul cum mi se numeşte jumătatea, ce vârstă şi sex are, mai bine întreabă ceva banal de genul “pentru tine ce înseamnă iubirea”. Aşa măcar îmi arăţi că ai dificultăţi de originalitate, nicidecum că singurul tău interes e să-ţi dau măcar un link pe facebook şi să scapi cât mai rapid de mine.
  • Rezumă-te la maxim 10 întrebări. Oricât de bune ar fi ele. Dacă nici eu nu am răbdare să le citesc (şi, hei, e vorba despre mine!), imaginează-ţi cum vor sări alţii peste întrebările şi răspunsurile noastre. Cred că nici mamele noastre n-ar rezista.
  • Practică puţină “documentare” despre bloggerul respectiv. Dă un search pe google, caută ce-au mai scris alţii despre mine (dac-au mai scris), ca să nu repetăm vorbe, când le putem pricepe din prima.
  • Dacă tot vrei să-ţi promovezi blogul şi tu scrii despre ceva anume (despre mâncare, sănătate ori pantofi), cere-mi părerea la subiect: ce-am gătit ultima oară şi când, cum anume îmi spăl dinţii şi cât aproximativ cheltui pe pantofi. Ori dacă-s vreo specialistă, mă poţi întreba şi nume de oameni, branduri sau bloggeri. Oricui îi place să-şi dea cu părerea, deci nu mai aştepta!
  • Construieşte întrebările într-un mod firesc şi după o logică naturală. Nu sări de la una la alta. Dacă interviul se întâmplă prin mail (ceea ce se întâmplă şi pe la case mai mari, nu numai pe 2.0), ai tot interesul să pari cât mai degajat şi să stârneşti răspunsuri cât mai relaxate. Oricum discursul în scris e mult mai studiat (mă rog, ar trebui să fie) decât cel cu viu grai. Dada, oralitatea stilului nu era o poveste la română! Mai ales că nimeni nu vrea să răspundă ca la şcoală.

În concluzie, nu e nici o problemă să NU-mi citeşti blogul înainte de a structura interviul. Însă, atunci, întreabă-mă de culoarea preferată şi bărbatul ideal.

Şi aşteaptă să-ţi răspund 😀

——————————————————

P.S. Acest post a fost scris înainte şi după acest interviu acordat (cum sună asta de preţios!), cu drag, Oanei. Mulţumesc pentru întrebări. Uneori avem nevoie de ele.

LATER EDIT: Simţindu-se ofensată de acest articol, Oana a decis că e mai bine să şteargă interviul. Cer eu scuze în numele ei.

Reclama cu oamenii de zăpadă, precis făcută de un bărbat

Câte milioane de lire şi câte lacrimi a stors ACEASTĂ reclamă din unghiurile interne ale ochilor atâtor englezilor, naivilor, copiilor. Serios???

(John Lewis, un mare lanţ de magazine plăteşte o sumă aberantă pentru această reclamă, care cică celebrează zdroaba prin care treci când îţi spargi creierii că e Crăciunul pe tine, ea aşteaptă cadou şi tu iar i-ai uitat culoarea preferată! Totul e reprezentat prin eroul de zăpadă, care trece peste mări şi ţări în căutarea cadoului perfect. Uitaţi-vă şi dumneavoastră, că nu-i limba chineză:)

Reclama din spatele reclamei. Înţeleg ideea spotului şi mă înclin în faţa strofocării celei de toate Crăciunurile pentru găsirea Cadoului. Însă garantez că reclama a fost făcută de un bărbat, altă explicaţie nu găsesc. Fiindcă mă declar total dezamăgită de finalul poveştii, adică de alegerea cadoului perfect: căciulă, fular şi mânuşi. Care să ţină de cald…unui om de zăpadă? Pe care căldura-l omoară, întrebaţi orice prunc cu minim o iarnă experienţă. Când faci un om de zăpadă, îi doreşti frig, zăpadă, ger, bobotează. Niciodată căldură, dacă-i doreşti zile.

Îmi retrag însă cuvintele de critică, înţelegând totul, dacă producătorul este bărbat. Că doar specia lor a inventat vorba aia, “intenţia contează”. Iar când intenţia te duce să escaladezi munţi şi se traversezi oceane, ce dacă finalul e tricotat şi luat din raftul de reduceri, acuma, orice bărbat cedează la un moment dat. Să sperăm că pe-al dumneavoastră îl prinde cedarea la mall şi nu la Bucur Obor.

Ideea e că atunci când te strofoci după un cadou, să nu iei primul fular roşu cu căciulă la ofertă, doar fiindcă ţi-a ajuns cuţitul la os, îţi fierb creierii printre rafturi şi nici plasele nu te mai ţin. Ci să te gândeşti oare ce i-ar plăcea cu adevărat cadorisitei. Şi cu cât îi pune viaţa mai puţin în pericol, cu atât mai bine!

 

 

S-a lăsat secul. Şi s-a lăsat uşor.

Dacă sărbătorile creştine ortodoxe trec pe lângă mine fără să le ştiu, dacă mă uit ca mâţa-n calendar la datele pe care le semnez pe reţete şi dacă habar n-am că toţi Mihaii şi Mihaelele pe care-i ştiu şi de care mi-e dor aşteaptă un gând frumos trimis nu de la Regină, ci de la blondă, dacă toate astea-s crudele mele realităţi, cât de triste sunt ignoranţele care mă pândesc?

Mă străduiesc să planific un Crăciun în familie, chiar dacă familia nu e a mea. Măcar bradul să semene şi bucuriile de după cadouri. Cu ceea ce ştiu eu de la mine de-acasă. Sunt conştientă că se reinventează tradiţiile şi că acum scriem în timp real istoria celor dezrădăcinaţi. Fiindcă noi nu mai avem timp şi nici nădejde în doine. Fiindcă noi nu mai avem răbdare şi nici credinţa în obiceiuri. Pentru pierderile astea nu e nici o regină vinovată, nici măcar vreo Distanţă. De vină e singur timpul, care m-a crescut de-acasă, m-a învăţat să scriu şi să citesc, m-a dus la şcoală şi m-a luat de la ai mei. Fiindcă asta face el, te reinventează pe bucăţi mici, câte un pic şi pe rând, de, fără să-ţi dai seama, într-o zi te trezeşti cu totul alt om decât te ştiai din poveşti.

 Azi se lasă postul Crăciunului. Noroc cu o prietenă că mi-a trimis mesaj pe facebook.  (Nu v-o imaginaţi cu batic în cap şi mustăcioară fină, nici cu fuste lungi, decât dacă pantofii-s cu platformă şi spatele gol.) Dar parcă m-a reconectat la o lume pe care-am uitat-o undeva într-un colţ de amintiri, unde-am îngropat universul meu de-acasă şi toată viaţa mea de-acolo. În speranţa că amintirile vor prinde rădăcini undeva şi vor răsări alte universuri, mai minunate decât lumea aşa cum o ştiam.

Mi-a scris, ştiind probabil că nu ştiam.

Ce trist că a avut dreptate.

Dumneavoastră, ştiţi?

foto

Pagina 1 din 2

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 142 queries in 0.271 s