Luna: November 2012 (Pagina 2 din 2)

Valoarea weekendurilor noastre

Într-o lume normală, aş fi un om care vede mai bine dimineaţa, nu seara, care abia aşteaptă sfârşitul şi nu începutul de săptămână. Într-o lume normală, m-aş putea duce duminica la prânz la mama şi aş avea un iubit fără gărzi în program.

Într-o lume reală, iubitu-mi lipseşte două nopţi pe săptămână de-acasă, prietenii îmi sunt prea departe ca să-i scot la poveşti, iar un prânz la mama costă prea mult. Timp, că nu e vorba de bani. Într-o lume reală, seara, când plec de la cabinet sunt fresh cât să mai stau vreo 5 ore. Dar nu mă pune dimineaţa să mă trezesc la 8 fără ceva. Măcar până la 11 nici nu văd bine.

Integrându-mă spiritului englez, trăiesc pentru weekend, ca apoi să nu ştiu ce face cu el. În afară de somn consumat obsesiv compulsiv la sfârşit de săptămână, nu mă laud cu prea multe. Decât că-i ora 11 noaptea şi deja ştiu c-o să adorm prea târziu ca să nu înjur dimineaţă.

Dumneavoastră cu ce gânduri v-aţi trezit?

foto

Inspiraţia cu covrig în coadă?

Vreau să-mi cumpăr ochelari de soare. Cerul lui Sheffield de dimineaţă e atât de clar că mă orbeşte lumina. Albastrul cu nori spumoşi nu mai e un lux pentru mine, nici asfinţitele rozalii. Seara, drumul de la cabinet duce pe un deal care are oraşul la picioare, cu toate luminiţele lui. E Crăciunul în fiecare zi.

Nebuni care-s pe liste de transplant de plămâni şi mă întreabă de ce nu-şi pot pune gratis faţete pe toţi dinţii, ca să fie mai albi. Să-i spele ar fi un bun început. Glumeţi pe care nu i-aş mai lăsa să plece, pacienţi care ţi-s dragi fără să ştii de ce, probabil prieteni din altă viaţă. Nefericiri la tot pasul sau familii cu prunci blonzi cu cârlionţi mari. Atâtea extreme într-o singură zi de lucru. Se întâmplă atâtea, că nu mai ştiu ce se întâmplă în viaţa mea. Adorm cu gândul ala pacienţi şi mă trezesc pe drumuri printre dealurile şi şanţurile lor din gură. Alaltăieri i s-a făcut unuia rău pe scaun, după anestezie. Era să mi se facă şi mie, de panică doar, că, altfel, omul mirosea chiar bine. A fost ok la final, iar eu am plecat acasă simţind Controlul la volan. Şi frica de a nu-l scăpa vreodată dintre palme.

Săptămâna asta m-am jucat un joc: să ghicesc vârsta pacientului înainte de a o citi din fişă. Concluzia e ca într-adevăr la 50 de ani avem faţa pe care-o merităm. Vestea bună e că pentru dinţi, nici nu trebuie să aşteptăm atâta 😉

Ce voiam să zic: inspiraţia chiar umblă cu covrig i în coadă. Doar timp să ai, s-o prinzi.

foto

Umor englezesc

În afară de momentele când nu înţeleg acustic ce zic ăştia şi nu-mi vine să râd, mai sunt tot felul de situaţii când nu înţeleg dacă e cazul să râd. Cu ei, de mine. Sau de ceilalţi.

În Londra, cu prietena mea. În staţie la un bus din ăla turistic (golden tours parcă, să nu luaţi niciodată, servicii extrem de dubioase, deşi personalul drăguţ. Recomand alte variante, adică mersul pe jos. E cea mai adevărată experienţă londoneză.). Asta prietena mea e o frumoasă care întoarce capete pe stradă, cu nişte ochi verzi de ne-am luat reduceri de numa’ şi din astea. Nu e vina ei, dar eu profit. Şi cum aşteptam noi acolo, se bagă în seamă o tanti care vindea bilete (evident nu englezoaică) şi încă doi “neni”, un moş 100% made in England şi încă unul, nedepistat. Începe discuţia despre de unde sunteţi, păi din România, păi foarte mulţi români pe-acia, da?, da, turişti sau rezidenţi?, cică turişti, or fi şi rezidenţi. În fine… Tipa din Maroc (parcă), vorbea bine engleza, te-nţelegeai. Din una în alta, nu ştiu cum vine vorba de emigranţi şi băştinaşi, care de când e în Regatul Unit, la care moşul zice:

Dar numai eu vorbesc engleza, pe care-o vorbeşte şi Regina.

Apoi, ne-a întrebat dacă mergem la Madame Tussaud’s să facem poză cu Justin Bieber.

Şi ne-am dat seama că glumeşte.

Umor britanic, deci. Arăt eu a justinbieberiţă? (cine nu stie ce inseamna asta sa nu isi faca

vreun complex de inferioritate :P)

Hi5-ul tău ce mai face?

După ce-am văzut pe facebook nişte poze tulburătoare de-ale unei bune prietene blonde (tulburătoare fiindcă nu era blondă în pozele alea, iar ea e una dintre cele care gândesc şi cu care mă mândresc la toţi.), m-a apucat curiozitatea şi-am intrat în contul meu de Hi5. (Parola nimerită din prima!)

A fost ca şi când am deschis un dulap cu haine demult nepurtate. Care duc  nişte istorii şi nişte senzaţii, pe care nu le poţi descrie. Aşa cum zice mama, că de asta-s bune pozele, să retrăieşti nişte bucurii. Să-ţi aminteşti de nişte prieteni. Să te întrebi oare cum ai putut lăsa atâta timp să treacă. Şi oare de ce n-ai mai purtat pantalonii ăia maro.

Vă recomand, reactivaţi contul măcar cât să intraţi o dată şi să revedeţi nişte poze şi comentariile la ele.

 

Multi tigani la voi in tara?

Unii ma mai intreaba de vremea din Romania, altii de parinti. Altii de tigani.

Faina linia asta si motivele de deschis conversatii. O asistenta cu care lucram pentru prima data m-a intrebat. Daca-s multi. Si daca vorbim aceeasi limba.

Continuare

Ghid de condus maşina cu volanul pe dreapta

Atenţie, blondă la volan pe invers în Ţinuturile Reginei.

Continuare

Pagina 2 din 2

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 131 queries in 0.189 s