Deşi e vechi, abia ce l-am descoperit din întâmplare. Se cheamă “Day break“, e cu un super actor (Taye Diggs -aviz fanelor!), iar acţiunea e mult mai intrigantă decât pare la prima descriere liberă. Pe scurt, e vorba de
Luna: March 2012 (Pagina 1 din 3)
Citesc biografia lui Jobs cam de pe la Crăciun aşa. Avansez cu vreo 5 g/ zi, având în vedere că o ţin la capul patului. Faptul că are prea multe kilograme ca s-o pot ţine în baie e o explicaţie logică pentru progresul fulminant, care ar face până şi un melc turbat să se simtă bine. Niciodată nu am avut cărţi de noptieră şi nici probleme cu somnul, deci nu aveam nevoie de cărţi plictisitoare care să mă adoarmă rapid. Că eu n-am citit carte interesantă de la care să-mi vină moş ene pe la gene, ci doar cheful de a o citi toată. În fine.
Sunt multe aspecte de ţinut minte şi luat exemplu la Jobs. Vă recomand cartea, dar nu despre asta vorbesc. E de notat faptul că omul ţinea regimuri super-stricte vegane (adică fără produse de sursă animală), cu momente de abuzuri şi perioade de post. Dar şi-a nenorocit pancreasul, că de acolo i-au pornit necazurile.
Dar nici despre sănătatea lui fizică nu vreau să vorbesc. Ci despre voinţa lui. Toată lumea spune că Jobs avea viziune. Eu cred că mai mult decât asta, avea VOINŢĂ. Nu accepta “nu se poate” sau “nu vom fi gata la timp”. Şi-a pus o dată toată echipa de programare de la Apple să muncească vreo 2 săptămâni non-stop, i-a mutat pe toţi împreună şi zi şi noapte asta au făcut. Fiindcă el ştia foarte clar ce îşi doreşte. Şi mai ştia cum să transmită asta celor care puteau realiza VIZIUNEA. Deci ce a fost mai întâi, voinţa sau viziunea? Deşi fără prima nu-ţi vei putea niciodată dovedi pe a doua.
Astăzi până la prânz trebuia să primesc un plic din România, livrat de DHL. Astăzi pe seară primesc un telefon de la un ameţit reprezentant al DHL,
În contextul agitaţiei referitoare la proiectul de lege “5 zile de consiliere pentru o viaţă chinuită” sau “5 zile de consiliere cât un moment de avort” (despre care au scris Arhi, Vali, Ruxandra, Nihasa, Alex şi Dollo: pe scurt, e vorba că vor ăştia să facă obligatorie o perioadă de 5 zile de gândire înainte de efectuarea unui avort), vreau să vă spun o poveste. E foarte trist că în mileniul 3, în era prezervativului şi a pilulei de a doua zi, noi încă avem astfel de discuţii. Părerea mea contează mai puţin, important e ce simte fiecare femeie. Că bărbaţii sunt oricum nişte martori care se irosesc în observaţii şi analize şi care nu vor putea niciodată înţelege despre ce vorbim, de fapt. Sorry, e un handicap cu care vă naşteţi, deci nu-mi mai veniţi cu expresia “suntem însărcinaţi”, când doar o burtă creşte de crapă, o singură pereche de sâni se umflă şi nici kilogramele nu se împart la doi. Singura lor calitate în toată treaba asta e că se străduiesc să le pese. Deşi, să zicem că şi conştiinţa lor are un mic amestec în asta, că doar e mult mai comod să te împaci cu un gând decât cu un copil căcăcios.
A fost odată, mai demult, în postul unor Paşti trecute. Într-un cabinet medical din centrul unui oraş mic de munte. Doi tineri la prima lor consultaţie. Ea, o copilă subţirică, de clasa a 12a, el un ficior cu brandul lucrat mai mult pe câmp decât la sală. Amândoi dintr-un sat dintr-o apropiere îndepărtată, numai bună cât să fi auzit de medicul ăla, dar să fie şi siguri că au mers ei mai mult decât vorba.
Medicul confirmă o sarcină la ecograf.
Din ciclul “până când moartea sau altă blondă” ne va despărţi, acest text e dintr-o poveste adevărată, neinspirat, prost adaptat şi deja întâmplat.
Ştiţi bunul obicei al celor preaîncrezători inspectori de telefoane, când telefoanele sunt ale altora şi, mai ales, ale jumătăţilor cu care împart patul, copilul şi ratele la bancă? Mda, astăzi stăteam de vorbă cu o doamnă divorţată, cu un copil şi considerabil mai multă experienţă la inspectat diverse, decât mine. Mi-a povestit cum a fost.
Astăzi am mâncat la nişte un restaurant turcesc din apropierea parcului Sefton, Liverpool, UK. Fusesem şi săptămâna trecută cu o prietenă, mâncarea şi servirea ne-au impresionat, deci am revenit şi în formulă romantică.
De ce a fost probabil restaurantul în care m-am simţit cel mai bine dintotdeauna? Deşi abia are 7 mese şi un meniu scurt, scris mare pe o singură foaie trasă în plastic.
La copii mă gândesc. Aceste fiinţe care mie personal îmi plac mai mult în poze decât în apropiere. Aceşti îngrozitori, chinuitori, urlători, pişători, întrebărori şi neobosiţi. Despre copii am o părere bine definită, fără semne de întrebare, incertitudine sau alte virgule din astea. O părere pe care o susţin în faţa oricăror instanţe paterne, materne, fraterne şi orice alte forme judecătoreşti. Că toţi te judecă, n-ai încotro.
Pentru mine există două categorii de copii:
