Ei, nici chiar sute, dar multe. Mult mai multe decât m-aş fi aşteptat. Şi mult mai bune.
Sincer, nu credeam să primesc răspunsuri atât de numeroase, de la oameni atât de talentaţi. Să nu mai spună nimeni că românul e leneş! Cred că doar 3 mi-au scris mai întâi, întrebându-mă de “condiţiile” salariale.
Adică, sunt în căutare de trei oameni, câte unul să scrie despre fiecare domeniu: beauty&health, fitness şi psiho. E vorba de un proiect despre care voi spune mai multe, când îşi va depăşi faza de “proiect” şi va deveni “un produs”. (Nu mă ocup singură de asta, dar încă mai e nevoie de oameni.)
Deocamdată, ce vă rog: Dacă ştiţi vreun isteţ sau vreo isteaţă, care să fie înzestrat/ă cu mânuirea tastaturii în scopuri creative şi cu răbdarea de a se informa pentru a “da mai departe”, spuneţi-i că poate vrea să ne cunoaştem. Evident, joburile sunt răsplătite nu numai cu faimă şi expunere, ci şi cu bani.
Sper să luaţi din articolul acesta (care va fi o sursă către alte articole) ce e mai bun pentru dumneavoastră. Să citiţi cu mintea deschisă şi lăsând întotdeauna loc de a afla experienţele altora şi de a vă îmbogăţi sau completa propriile convingeri.
Era o vreme când creşteam germeni într-un “borcan” acasă. Povestea
Fiindcă mi s-au întâmplat chiar şi din astea, iar uneori am plâns mai greu decât dup-un băiat. Fiindcă de băieţi nu m-am legat deloc “pentru o viaţă” şi nici confidenţe prea mari nu le-am făcut. Îi primeam în mintea mea pentru o vreme, ştiind constant că va veni şi-o zi în care vor vrea să plece. Dar cu prietenele nu-i aşa.
Fiindcă făceam baie împreună, pe vremea când intram în vană şi mai rămânea loc pe lângă noi. Fiindcă ne ascundeam de părinţi când veneau să ne ia acasă ori ne prefăceam c-am adormit, în speranţa că nu ne vor trezi până dimineaţă. Iar, pentru un copil, să meargă mai repede la culcare era preţul suprem pe care-l putea plăti. Fiindcă ne jucam “de-a doamnele” şi ne imaginam pe ce străzi ne vom plimba pruncii-n cărucior. Şi, fiindcă am plâns amândouă când tatăl ei a apărut şi ne-am dus împreună să-l cunoaştem. Şi fiindcă doar părinţii mei mai ştiu cât am mai plâns eu singură acasă, după ce-am condamnat soarta că nu e dreaptă! Şi nu cu mine, ci cu alt copil.
În curând, blogging-ul part-time va fi descalificat de cel fulltime. Adică, cele două forme vor coexista, dar va fi ca la tennis: cei care joacă în Cupa Davis şi restul, care dă zombilica peste fileu. Primii se antrenează de imediat după ce-au reuşit să se ridice din fund, ceilalţi se antrenează în weekend, ocazional şi când nu plouă afară.
Cam aşa şi cu blogging-ul.
M-am trezit de dimineaţă cu poftă de mere proaspete şi cafea fierbinte, aşa cum mi s-a întâmplat în ultimele 3 zile la Barcelona. Iar senzaţia e că tocmai m-am întors din tabără, încă am o oboseală dulce care arde pe lângă febra musculară, dar şi pofta aia nebună de a revedea poză după poză,până le învăţ şi cele mai mici detalii pe de rost.
Rămăsese să vă povestesc de duminica mea sub cerul catalan, după ce Denisa, Pyuric şi Cristina Bazavan au pornit către aeroport şi mi-au lăsat vreo 4 ceasuri de colindat străzile singură.
