Fiindcă mi s-au întâmplat chiar şi din astea, iar uneori am plâns mai greu decât dup-un băiat. Fiindcă de băieţi nu m-am legat deloc “pentru o viaţă” şi nici confidenţe prea mari nu le-am făcut. Îi primeam în mintea mea pentru o vreme, ştiind constant că va veni şi-o zi în care vor vrea să plece. Dar cu prietenele nu-i aşa.
Fiindcă făceam baie împreună, pe vremea când intram în vană şi mai rămânea loc pe lângă noi. Fiindcă ne ascundeam de părinţi când veneau să ne ia acasă ori ne prefăceam c-am adormit, în speranţa că nu ne vor trezi până dimineaţă. Iar, pentru un copil, să meargă mai repede la culcare era preţul suprem pe care-l putea plăti. Fiindcă ne jucam “de-a doamnele” şi ne imaginam pe ce străzi ne vom plimba pruncii-n cărucior. Şi, fiindcă am plâns amândouă când tatăl ei a apărut şi ne-am dus împreună să-l cunoaştem. Şi fiindcă doar părinţii mei mai ştiu cât am mai plâns eu singură acasă, după ce-am condamnat soarta că nu e dreaptă! Şi nu cu mine, ci cu alt copil.

Continuare