Pentru o blondă care are dificultăţi cu a memora nume de filme şi de oameni, e un exerciţiu bun: să nominalizez 5 filme care mi-au plăcut cel mai mult. Dacă e musai să fie de firmă sau nu, de Oscar, adică, nu (vreau să) mă prind. Niciodată n-am ţinut la etichete. Nu ştiu dacă ordinea are vreo semnificaţie, le zic aşa cum mi le amintesc.
Luna: May 2011 (Pagina 3 din 5)
În ultima vreme, am mai ieşit din bârlog şi m-am găsit nevoită să-mi formulez păreri (adesea doar în capul meu, că de cerut, nu mi le cere nimeni) faţă de anumite subiecte. Cum e publicitatea pe bloguri şi datul articolelor la aprobat la client înainte de publicare.
Ştiţi de ce? Fiindcă, întotdeauna, grupurile mici au fost mai închegate decât cele mari. Fiindcă, întotdeauna, în cercurile restrânse s-au ascultat cele mai sincere poveşti. În cercurile de cunoştinţe adevărul se diluează şi se poleieşte cu sclipici (nu ştiu dacă lingvistic se poate aşa ceva, dar realistic, în mod precis). Şi doar în cele de prieteni se poate plânge. Ca apoi să-ţi vină chiar a râde, dar un râs din inimă, nu din obligaţie. Şi din politeţea pe care ţi-au inoculat-o cei 7 ani de-acasă. Nu vreau 250 de comentarii de la un articol, decât dacă l-aş lăsa vreo săptămână, că altfel m-aţi obliga la un record de lectură pe zi. Nu vreau mult, vreau aproape. De fapt, ba da, vreau mult, dar ca timp, nu ca număr. Doamne-ajută să ne mai ţinem companie unii altora vreme bună de acum înainte. Articolul anterior, a cărui savoare stă mai mult în comentarii decât în corpul lui propriu-zis mi-a amintit de ce-mi sunt blondele dragi. Fiindcă adună oameni isteţi în jur. Chiar dacă diferiţi, important e că isteţi. Acolo stă farmecul.
Ceva mi se întâmplă zilele astea, nu ştiu dacă se simte. Mă reîndrăgostesc de bloguşorul ăsta. Ceea ce ştiu sigur că se poate 😉
Discuţia a pornit de la o postare a mea pe facebook, unde anunţam programul de internship de la The Practice. Foarte bună iniţiativa, până o prietenă s-a luat de mine, că de ce promovez această formă de abuz – internship-ul fără plată? (dezbaterea deviază deja de la agenţia respectivă, trecem de la particular la general, că oamenii nu au reacţionat pe facebook, cu toate că mă aşteptam să o facă). LATER EDIT: Am fost anunţată că acest internship este (răs)plătit. Citez: Pe lângă experiență, curaj și multe lecții bune, cel mai receptiv și îndrăzneț intern va fi răsplătit cu 1.000 de lei. Ceilalți doi interni vor fi și ei recompensați cu cărți esențiale de comunicare. Din nou, dacă vă interesează, deadline-ul e pe 29 mai, inclusiv. 😉
Bun, motivele mele sunt simple: dacă există măcar un om care să se bucure de acest program, eu n-am irosit tastele. Însă, gândind problema mai adânc, revolta ei are un substrat. Occidental mai ales. Îmi spunea ea că în Irlanda, de ex, sunt avocaţi arhitecti (şi mulţi) care lucrează în sistemul ăsta gratis. Şi primesc ajutor social. Care ajutor social e plătit din taxele celor 2-3 care muncesc pe bani. Ideea e că şi dacă stai cu miloaga, şeful îşi permite să îţi dea papucii unu-doi, fiindcă nu ai contract şi nici experienţă, dacă la 3 luni schimbi biroul. Cică identic se întâmplă în Danemarca. Însă Germania şi Elveţia au reguli diferite. Chiar eu am o altă prietenă (colegă de liceu, că de la mine, toţi ăştia mai răsăriţi au luat drumul vestului, să facă ceva cu viaţa lor.) care a făcut practică vreo 6 luni la o mare companie în Germania. Pe bani, bineînţeles. Îmi amintesc că informaţia asta am asimilitat-o din mers, că doar nu era să zic: “Şiiii, te plă-ăă-ăteau???” , ca românul de la Glâmboaca. Dar da, o plăteau. Nu ştiu pe ea cu cât, dar prima prietenă de mai sus îmi zice că în Germania internii sunt plătiţi cu cel puţin 600 de euro pe lună, iar în Elveţia suma poate ajunge până la 2500 de franci. Ceea ce nu e rău deloc, între noi fie vorba.
Iar acum ca s-o dau în ale mele şi-n ce ştiu eu, să vă spun cum e la stomatologie. În principiu e foarte simplu: dacă vrei să înveţi ceva, e obligatoriu să pui mâna, că din privit n-a făcut nimeni dinţi. E importantă şi faza asta, vreo săptămână aşa, după care te prinzi şi tu, învăţăcel tembel, că obturaţiile pe canal sau coafajele cam tot aşa se văd din exterior. Şi anume: floare la ureche. Să nu vă povestesc câte transpiraţii m-au trecut la prima obturaţie pusă, chiar dacă văzusem la alţii de zeci de ori cum se face. Dacă m-a ajutat? O fi… Ce vreau să spun e că mulţi medici îşi iau copii să facă practică, îi admenesc că o să-i lase la un moment incert dat să lucreze, nu îi plătesc decât cu preţioasa lor prezenţă în cabinetul stomatologic, dar au în schimb pretenţii: ca studentul să fie la program, să cureţe instrumentarul, să bage la sterilizat, să facă treabă de asistentă şi femeie de serviciu. Iar cei care plătesc, pe studenţi îi plătesc de obicei mai puţin decât pe asistente, fiindcă cică o parte din (răs)plată e echivalată de faptul că ăla micu’ are voie să se “uite”. E corect? Deloc. Fiindcă serviciile de care beneficiază medicul sunt aceleaşi, indiferent cum îi zice ăluia care le face: student sau asistentă. Ca să nu mai zic faptul că pregătirea celor doi nu se compară. Da, îmi permit această aroganţă.
Deci, care-i concluzia. Ce credeţi, ar trebui plătite internship-urile? Până la urmă sunt tot o formă de muncă, fie şi atunci când e vorba de făcut cafele. Sau cunoştinţele acumulate de interni sunt de nepreţuit şi atunci nu are rost să fie remunerate?
Personal, mă întreb oare cât de mare ar fi câştigul (atât pentru companie, cât şi pentru intern), dacă amărâtul ăla şi-ar putea cumpăra măcar o îngheţată din munca lui de pe o lună?
Later Edit:
După ce cu toţii (sau cu toatele) am pierdut câteva (niciodată destule!) kilograme în campania Hunger Management powered by Tnuva, marele final a constat în tragerea la sorţi pentru voucherul de 500 euro pe fashioup.ro. Emoţii? Habar nu am dacă intram şi eu în concurs, dar pe facebook s-a creat aşa un suspans… doar că atunci când am aflat numele prea-fericitei slăbănoage, nu-mi spunea nimic…era un nume. Şi ca să mă pot bucura cum se cuvine pentru persoana respectivă, am zis: vreau să vorbesc cu ea! Vreau să scriu un articol! (Later edit: aici textul a suferit oarece modificari, la cererea persoanei numite. Imi cer scuze, de obicei nu fac din astea. )
Câteva telefoane mai târziu, Ana-Maria Zamfir din Ploieşti, premianta Trainingului de HM, mă suna ea pe mine. Cea mai pe limbă întrebare care-mi stătea era aia cu “şi, cât ai slăbit, da’ pe bune???“ , însă mi-am păstrat limitele decenţei şi-am întrebat-o mai întâi cum a aflat de Hunger Management. De kilograme eram sigură că o să aducă ea mai târziu vorba, după ce ne mai împrieteneam puţin. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Ultima oară când mi-a citit blogul, probabil a fost atunci când l-am rugat eu să-mi spună cum se afişează în browserul lui. Am convingerea că n-a trecut de titlu. Al blogului. L-am rugat să nu citească niciodată ce scriu eu aici, fiindcă nu aş vrea să mă perceapă vreodată ca pe o carte deschisă. El ştie oricum bine să citească. Pe mine, aş vrea doar să mă simtă. Atunci când eu tac şi el închide ochii.
