Luna: April 2011 (Pagina 2 din 3)

Fitness stând pe scaun?!

Eram după clasa a opta, după nişte rezultate uimitoare (pentru mine însămi, dar nu şi pentru colega care m-a caftit dintr-un exces de nota 10. La mine excesul, evident că nu la ea.), când m-a trimis mama la fizio la recuperare, fiindcă deja îmi cam stricasem spatele. Ţin minte că mergeam la 7 fix să fiu acolo, tocmai pentru a evita toate babele şi moşile. Îmi reuşea. Kinetoterapeutul, un tip tânăr şi chel, cu muşchi şi glume în program. Îmi plăcea de el până începea să numere: 1, 2, 3, 3, 3, 3, 4, 5, 6, 7, 7, 7… Avea blocaje din astea sinistre pentru micuţa viitoare blondă. Dat fiind că tocmai îmi arătasem muşchii intelectuali la examenul denumit sugestiv “Capacitate”, eram îngrozită că nu-mi găseam ceilalţi muşchi. Ăia pe care toţi ar trebui să-i avem, indiferent de notele la examen. A fost momentul în care am decis că sportul nu e pentru mine şi că-mi e infinit mai uşor să fac eforturi intelectuale decât 30 de flotări.

Nu cred că m-aş putea obişnui vreodată cu un cap leneş. Ţin minte într-a doişpea, când mă pregăteam pentru admitere, şi la primul test pe care mi l-a dat meditatoarea (m-am apucat ilegal de târziu de învăţat, iar femeia respectivă m-a ajutat enorm) rezolvasem 24% corect. Am plâns 3 zile. Probabil era preţul pe care-l plăteşti când îţi formatezi creierul într-un anumit sistem de învăţare, fiindcă ulterior am plâns de bucurie. (În fine, n-am plâns deloc, dar dădea bine în context.) Am prins încredere în muşchii ăia din clasa a 8-a şi am înţeles că mintea mea e singura pe care mă pot baza indiferent de cum sunt îmbrăcată sau de cât ruj am pe bot. Şi-am început să fac investiţii ca-ntr-o avere pe care nu plăteşti impozit şi pe care nici moştenire n-o laşi. Fiindcă e a ta şi după moarte.

Am dat fitness-ul în mişcare pe fitness-ul pe scaun. Nu e un titlu de genul “slăbeşte mâncând”, fiindcă nu există aşa ceva, iar eu nu-s genul. Care să nu mănânce :p. Aţi auzit de brainfitness? E vorba de un antrenament al creierului, mă rog, al funcţiilor sale, pentru a-i creşte eficienţa. (Sincer, creierul poate face chestia asta! Ce credeaţi că înseamnă Alzheimer? 🙂 În iarnă l-am cunoscut întâmplător pe Dragoş Cîrneci, doctor în psihologie, unul din creatorii CD-ului Brainfitness. Mi-a plăcut atât de mult ce-a spus el şi echipa lui, încât am produs urgent un articol pentru revista ELLE (despre neuromituri). Mi-au spus că cel mai mare duşman al creierului e rutina. Că indiferent de cât de înalt e nivelul la care ea se desfăşoară, rutina e moartea pasiunii pentru gândire. Şi cum blondele-s degeaba dacă nu şi gândesc, m-a foarte interesat treaba. Cică indiferent dacă vinzi pâine în piaţă sau procesezi acelaşi gen de facturi, indiferent cât de bine le faci, dacă asta e ocupaţia ta zilnică, fără alternări, se numeşte “rutină”. La polul opus e necunoscutul. Un exemplu pe care l-am ţinut minte: să nu-ţi faci cumpărăturile mereu din acelaşi magazin. Să nu trăieşti în tipare şi repetiţii. Fiindcă schimbând magazinul, eşti obligat să te orientezi altfel printre rafturi să găseşti unde-i apa şi să-ţi faci alt drum spre casă. Da, la gunoi cu automatismele! De câte ori nu am făcut dreapta în loc de stânga, doar fiindcă spre dreapta e drumul către birou. Chiar dacă parcul e-n stânga şi weekendul prezent. Iar oamenii mi-au mai spus o chestie: că-ţi poţi antrena creierul pentru autocontrol (bine, pentru mai multe gen: atenţie, creativitate, etc), dar eu vreau autocontrol, că ciocolata n-are cum să dispară de pe lume. Exerciţiile au şi efectul de a creşte puterea de concentrare, de a îmbunătăţi memoria şi a reduce stresul. (La ultima parte mai am de muncit.) Mi-au arătat un demo şi mi-au explicat că nu-i uşor. Nu-i o joacă. Nu-i ceva să-ţi facă neapărat plăcere. Fiindcă te provoacă, te duce la limită. De exemplu, uneori îţi apar cifre sau obiecte pe ecran şi trebuie să le recunoşti ulterior. Dar pauza dintre ele e în aşa fel făcută, încât să nu ţi le “aminteşti” cu memoria de scurtă durată, ci s-o provoci pe cealaltă. E incredibil cum funcţionează!

Imediat mi-am împrietenit cu ei pe facebook şi mi-am luat şi eu CD-ul, pe care tata mi l-a confiscat urgent de Crăciun. Mi-ar fi plăcut să i-l pot face cadou. De asta mă gândeam, dacă taţii, fraţii, iubiţii sau prietenii dumneavoastră nu îl au încă, nu e prea târziu: să faceţi un cadou isteţ de Paşti. Apropo, eu lu’ tata habar n-am ce-i iau.

sursa foto 1, 2

S-au întâlnit campaniile!

Într-un foarte frumos context (căci ieri am participat la cea de-a 12-a şedinţă de redacţie! Da, s-a împlinit anul de când lucrăm împreună!), ce credeţi că mă aştepta la birou?! Trei cutii cu pască de la Boromir. Nu una, doamnelor şi domnilor, ci trei! Trei! Iar eu -în plină ascensiune de schimbare a obiceiurilor prea dulci, prea sărate şi prea dese la alimentară- parcă nu mă potriveam deloc în peisajul ăsta. Vă amintiţi povestea cozonacului de Crăciun? Se pare că celor de la Boromir le-a plăcut atât de mult, încât s-au gândit să scriem continuarea. Doar că socoteala din agenţie nu se potriveşte cu cea de pe blog, fiindcă eu am promis să fiu un exemplu de bună purtare şi abstinenţă culinară. Dar, sincer, m-am bucurat să văd atâta bogăţie de pască! Mai ales că a picat la fix, taman înaintea şedinţei noastre, cât să ne crească glicemia şi pofta de muncă. Şi unde mai pui că eu azi plec în concediu, parcă intrasem deja în atmosfera de sărbătoare.

Vedeţi, la noi se face pască. Adică, se face bunica de-o tavă sau două, în funcţie de poftele şi hiperacidităţile familiei. Tata e disperat după această tradiţie, dar mie nu-mi place …decât în pozele Boromir 🙂 Iar eu am un fix: dacă ştiu că o mâncare nu-mi place, apoi nu-mi place în general, indiferent cine, unde, când, sub ce culoare mi-o serveşte. Nu mă interesează să gust. Iar de la o vreme am ajuns la concluzia că n-am nevoie să-mi dezvolt gusturile aducătoare de calorii. Aşa că, înţelegeţi, n-am fost tentată nici măcar o clipă să gust din pasca Boromir. Dar circula vorba că ar fi genială, periculos de bună, senzaţională şi alte superlative, care pe mine mă duceau cu gândul la iaurt. Glumesc, evident. Mă duceau cu gândul la cozonaci şi ouă roşii, mâncaţi la ceas de noapte, după ce ni s-au lungit urechile în timpul slujbei la Sălişte. Acolo mergem de Înviere. Apoi ne-ntoarcem cu 130 km/h (nici o grijă, suntem singurii nebuni de Paşti pe şosele judeţene) să mâncăm. Mama întotdeauna pregăteşte până şi ridichile de dinainte, fiindcă ştie că n-avem răbdare s-o aşteptăm. După care nici vasele nu le spălăm şi ne culcăm. E cel mai dulce somn, cu burta plină şi inima-mpăcată. (Anul ăsta o să fie împăcată de chiar, c-o să mănânc numai ridichi.)

Mi-a plăcut gestul Boromir (merci!), a picat la fix şi, mai ales, nici n-a fost o ispită. De asta am şi ales să scriu acest articol. (Altfel, cred că m-aş fi enervat!) Îmi pare rău că n-o pot duce cu mine, căci dimineaţă iau avionul spre UK şi ştiu vreo câteva suflete de români aici, care precis ar fi savurat-o din plin. Dar poate-o trimit cu poşta şi ne-ntâlnim acolo la masă! Asta, dacă nu vin ei de Paşti acasă.

De citit: “Ce a făcut Tnuva pentru mine”

Tnuva schimbă vieţi. La începutul campaniei de Hunger Management, le spuneam celor de la agenţie că, dacă această campanie va ajunge să schimbe 5 vieţi, din punctul meu de vedere, nu ne-am străduit degeaba. Eu n-am treabă cu planuri de marketing şi rapoarte de vânzări, eu am treabă cu oamenii care le generează. Ştiţi, iniţial mi s-au părut şi mie uşurele sarcinile. Sau nici măcar “sarcini” în adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă nişte întrebări. Light, aşa ca iaurtul 🙂 Pe urmă a venit a doua zi de HM, am lăsat maşina acasă şi am văzut că altfel e când click-urile sunt cu link spre scări şi nu spre lift, spre metrou şi nu spre maşină. Şi totuşi, am zis, e uşor, poate prea uşor. Poate mi-aş fi dorit şi eu să ştiu că azi mănânc gaura de la covrig şi mâine ce-a rămas din ea. Şi cu toate că n-am primit nici o clipă astfel de indicaţii (care sunt şi prosteşti, de altfel, dar vreau eu să zic ceva…), tot funcţionează ideea.

DE CE? Fiindcă ajungi să conştientizezi nişte chestii banale, mici, de zi cu zi. Şi ştiţi ce, nici nu trebuie să faci mai mult. În momentul în care eşti conştient unde greşeşti, automat se activează toate acele mecanisme care te duc pe drumul cel bun. Spre schimbare. E mai simplu decât ne imaginăm. Valentina Florea a scris un text care m-a impresionat. Fiindcă a înţeles despre ce-i vorba cu toată fiinţa ei, nu numai cu mouse-ul. Acestea sunt campaniile adevărate: cele care produc mişcări interioare. Felicitări, Tnuva! Dar, mai ales, felicitări, Valentina! Ascultaţi la mine: nu contează de unde vă luaţi motivaţia. Important e s-o păstraţi.
Una viaţă schimbată. A mea să fie încă una? Mă străduiesc. And still counting…

Later edit: Dacă nu puteţi accesa linkul către textul Valentinei, e din cauză că ea are profilul de facebook restricţionat (ceea ce eu nu ştiam, fiindcă noi suntem prietene). Am rugat-o să-mi dea voie să fac un print screen şi să-l public aici. De îndată ce am permisiunea ei, mă execut. Nu fiţi nerăbdători 😛

Later edit 2: Gata, am acceptul! Iată şi textul: 

Continuare

Cu ligheanul la spălat, pişat,.. Căcat!

UPDATE: A VENIT APA!!! Deja încep să miros mai bine… sau na, mai puţin rău 😛 (Deznodământul: vecinii inundaţi au pândit vinovatul dimineaţă devreme, l-au prins şi nu l-au mai lăsat să închidă uşa până nu au reparat. Era de la ceva ţeavă fisurată la jacuzzi. Acum, suntem toţi veseli şi liniştiţi. Unii dintre noi şi curaţi.)

Bine aţi venit în viaţa mea. Ştiţi, eu sunt mai curăţică de fel, aşa m-a învăţat mama. Noi la Sibiu ne spălăm de 2 ori pe zi pe dinţi şi prin alte locuri esenţiale. E simplu: dimineaţa şi seara. Care-i obiceiul pe la capitală, nu-s curioasă, sincer vă zic. Dar eu nu vreau să-mi pervertiţi cei 7 ani de-acasă.

Scriu acest post ca reformulare a ceea ce trâmbiţam acum câteva zile despre dreptul omului la apă caldă. Între timp, militez pentru dreptul omului la APĂ, fiindcă am văzut că se poate şi mai rău. Să vă ţin la curent cu evenimentele din bloc. OTV relatează: Vecinul cu monopol asupra cheii din beci, de unde se inchide/deschide apa e victima principală. Omul stă cu apa pe pereţi, nu la robinet, cum ar trebui să fie în orice ţară civilizată. Fiindcă cel de deasupra l-a inundat şi nu vrea să repare. De fapt, l-a inundat de 3 ani încoace în mod constant, cam o dată pe lună se închide apa. Probabil pe inculpat aşa l-a-nvăţat mă-sa să se spele. Da’ cică are jacuzzi, că ăla dă pe-afară. Iar el -de prostie.

Problema e că omul cu jacuzzi nu răspunde. Nici la sonerie, nici la telefon, nici la nimic. După un scandal monstru făcut aseară, azi am fost din nou vedetă. Mică şi blondă cum mă vedeţi, băteam de mama-focului în uşă, de i-am luat tot luciul. Cu toată scara după mine. Am sunat la Poliţie: nu e de competenţa lor. Să vorbesc cu administraţia. Administraţia nu înţelege ce vorbeşti cu ea. E pe altă coloană, la ea se trage apa la budă, deci mă-nţelegi. Sun la OPC. Scriu la OPC. Primesc răspuns: să vorbesc cu administraţia. Sun la 112 să le spun că vecinul e mort în jacuzzi, îmi face legătura cu pompierii. Care ce credeţi că mă întreabă: dacă am certitudinea că e cineva în casă! Le-am zis că nu pot vedea prin pereţi; că, de-aş fi fost superman, nu mai chemam pompierii. Rezolvam singură treaba. (Aruncam de la etaj vreo câteva bucăţi. Nu de pereţi, ci de vecini.)  Apoi m-au întrebat dacă-mi asum răspunderea să spargă uşa şi dacă semnez pentru asta. Semnez, domne. Îmi doresc atât de mult să mă pot c*c* mâine dimineaţă, că semnez orice! / A, nu-i bine, trebuie să semneze administratorul. / Administratorul? Era lângă mine. Vezi-ţi, fetiţo, de treabă. Nu semnez nimic. Iar pompierul de colo: Şi ce sunaţi la noi, doamnă, noi suntem Institutul pentru Situaţii de Urgenţă. – Păi AM O SITUAŢIE DE URGENŢĂ!!!! Dar deh, se pare că totu-i relativ pe lume… Asta până te arde, te mănâncă sau te trece… pe tine, te. Atunci chiar e o urgenţă. Ceea ce le doresc tuturor: pompierilor, poliţiei şi, mai ales, vecinilor din jacuzzi. Cu toate că se pare că ei n-au urgenţe din astea, din moment ce nici la ei nu vine apa şi nu par deloc deranjaţi de acest fapt.

p.s. Sincer, ce mai pot face?! nu-mi ziceţi să mă mut… Eventual mă apuc de scris o saga. Poate una colectivă?

Săptămâna 3: O fi semn?

Dragostea (de job) durează 3 ani?

Habar n-am dacă dragostea durează 1, 2 sau 3 ani, că pe mine nu mă ţine mai mult de 2 săptămâni. Singura dragoste care mă ţine de aproape 3 ani e bloguşorul ăsta, dacă se pune. În rest, mai am până la aniversări importante.

Dacă-mi întreb părinţii care şi-au sărbătorit anul trecut nunta de argint şi care au acelaşi job cam de când se au şi unul pe altul, îmi vor spune că există dragoste pe viaţă. Dar ei sunt oricum parcă din alt film, fiindcă îi bănuiesc a se iubi cu scântei chiar şi la momentul ăsta. Pe mine, în schimb, angajamentele pe termen lung mă sperie. Fac parte din generaţia pentru care o relaţie standard se compune din împreunat şi despărţit, cu intervale variabile, acte şi averi împărţite între timp. Uneori şi copii. Fac parte dintr-o generaţie pervertită de televizor, net şi pragmatism, chinuită de poveştile cu prinţi şi prinţese pe care le-am mai prins când eram mici. Faptul că pruncii din ziua de astăzi nu le mai au nici nu cred a fi aşa o mare pierdere. O suferinţă-n minus, pe care mi-o doresc şi eu. Fac parte din generaţia  pregătită să nu se mărite pentru totdeauna, să n-aibă acelaşi job toată viaţa şi nici un domiciliu stabil. Văd mai des străinătatea decât îmi văd părinţii. Şi vorbesc mai frumos cu necunoscuţii decât cu proprii mei bunici. Singura bucurie din săptămână mi-e când o văd pe aia mică, fiindcă atunci pot avea şi eu 2 ani din nou. Dacă despre asta-i vorba-n viaţă, mă scuzaţi, eu ies din joc.

Fac parte din generaţia al cărei motto e “Merge şi altfel!”. Suntem nişte oameni îndrăzneţi să nepricepem (intenţionat am scris aşa) la toate, dar prea comozi să fim şi bucuroşi. Preferăm să vorbim despre problemele noastre decât despre-mpliniri. Dintr-un respect absurd faţă de celălalt şi dintr-o teamă bolnavă să nu stârnim invidii. Fiindcă necazul naşte cele mai sincere empatii. La bucurii e mai greu. Ne consumăm ca ridichea pe răzătoare şi ne evaporăm ca apa din pahar. Spre nicăieri.

Ne schimbăm culoarea părului, maşina şi iubitul. Cu frecvenţe variabile şi rezultate identice: toate se uzează moral la un moment dat. Dacă părul te ţine până la prima decepţie-n amor, maşina până-i expiră garanţia şi iubitul până găseşti unul mai nou, cu jobul cum e? Mărturisesc că eu sunt încă la-nceput. Cu fluturaşi în burtă. Dar vreau să învăţ din experienţa dumneavoastră, căci pe ai mei n-am ce-i întreba. Ei sunt nişte veşnic îndrăgostiţi.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 135 queries in 0.518 s