Eram după clasa a opta, după nişte rezultate uimitoare (pentru mine însămi, dar nu şi pentru colega care m-a caftit dintr-un exces de nota 10. La mine excesul, evident că nu la ea.), când m-a trimis mama la fizio la recuperare, fiindcă deja îmi cam stricasem spatele. Ţin minte că mergeam la 7 fix să fiu acolo, tocmai pentru a evita toate babele şi moşile. Îmi reuşea. Kinetoterapeutul, un tip tânăr şi chel, cu muşchi şi glume în program. Îmi plăcea de el până începea să numere: 1, 2, 3, 3, 3, 3, 4, 5, 6, 7, 7, 7… Avea blocaje din astea sinistre pentru micuţa viitoare blondă. Dat fiind că tocmai îmi arătasem muşchii intelectuali la examenul denumit sugestiv “Capacitate”, eram îngrozită că nu-mi găseam ceilalţi muşchi. Ăia pe care toţi ar trebui să-i avem, indiferent de notele la examen. A fost momentul în care am decis că sportul nu e pentru mine şi că-mi e infinit mai uşor să fac eforturi intelectuale decât 30 de flotări.

Nu cred că m-aş putea obişnui vreodată cu un cap leneş. Ţin minte într-a doişpea, când mă pregăteam pentru admitere, şi la primul test pe care mi l-a dat meditatoarea (m-am apucat ilegal de târziu de învăţat, iar femeia respectivă m-a ajutat enorm) rezolvasem 24% corect. Am plâns 3 zile. Probabil era preţul pe care-l plăteşti când îţi formatezi creierul într-un anumit sistem de învăţare, fiindcă ulterior am plâns de bucurie. (În fine, n-am plâns deloc, dar dădea bine în context.) Am prins încredere în muşchii ăia din clasa a 8-a şi am înţeles că mintea mea e singura pe care mă pot baza indiferent de cum sunt îmbrăcată sau de cât ruj am pe bot. Şi-am început să fac investiţii ca-ntr-o avere pe care nu plăteşti impozit şi pe care nici moştenire n-o laşi. Fiindcă e a ta şi după moarte.

Am dat fitness-ul în mişcare pe fitness-ul pe scaun. Nu e un titlu de genul “slăbeşte mâncând”, fiindcă nu există aşa ceva, iar eu nu-s genul. Care să nu mănânce :p. Aţi auzit de brainfitness? E vorba de un antrenament al creierului, mă rog, al funcţiilor sale, pentru a-i creşte eficienţa. (Sincer, creierul poate face chestia asta! Ce credeaţi că înseamnă Alzheimer? 🙂 În iarnă l-am cunoscut întâmplător pe Dragoş Cîrneci, doctor în psihologie, unul din creatorii CD-ului Brainfitness. Mi-a plăcut atât de mult ce-a spus el şi echipa lui, încât am produs urgent un articol pentru revista ELLE (despre neuromituri). Mi-au spus că cel mai mare duşman al creierului e rutina. Că indiferent de cât de înalt e nivelul la care ea se desfăşoară, rutina e moartea pasiunii pentru gândire. Şi cum blondele-s degeaba dacă nu şi gândesc, m-a foarte interesat treaba. Cică indiferent dacă vinzi pâine în piaţă sau procesezi acelaşi gen de facturi, indiferent cât de bine le faci, dacă asta e ocupaţia ta zilnică, fără alternări, se numeşte “rutină”. La polul opus e necunoscutul. Un exemplu pe care l-am ţinut minte: să nu-ţi faci cumpărăturile mereu din acelaşi magazin. Să nu trăieşti în tipare şi repetiţii. Fiindcă schimbând magazinul, eşti obligat să te orientezi altfel printre rafturi să găseşti unde-i apa şi să-ţi faci alt drum spre casă. Da, la gunoi cu automatismele! De câte ori nu am făcut dreapta în loc de stânga, doar fiindcă spre dreapta e drumul către birou. Chiar dacă parcul e-n stânga şi weekendul prezent. Iar oamenii mi-au mai spus o chestie: că-ţi poţi antrena creierul pentru autocontrol (bine, pentru mai multe gen: atenţie, creativitate, etc), dar eu vreau autocontrol, că ciocolata n-are cum să dispară de pe lume. Exerciţiile au şi efectul de a creşte puterea de concentrare, de a îmbunătăţi memoria şi a reduce stresul. (La ultima parte mai am de muncit.) Mi-au arătat un demo şi mi-au explicat că nu-i uşor. Nu-i o joacă. Nu-i ceva să-ţi facă neapărat plăcere. Fiindcă te provoacă, te duce la limită. De exemplu, uneori îţi apar cifre sau obiecte pe ecran şi trebuie să le recunoşti ulterior. Dar pauza dintre ele e în aşa fel făcută, încât să nu ţi le “aminteşti” cu memoria de scurtă durată, ci s-o provoci pe cealaltă. E incredibil cum funcţionează!

Imediat mi-am împrietenit cu ei pe facebook şi mi-am luat şi eu CD-ul, pe care tata mi l-a confiscat urgent de Crăciun. Mi-ar fi plăcut să i-l pot face cadou. De asta mă gândeam, dacă taţii, fraţii, iubiţii sau prietenii dumneavoastră nu îl au încă, nu e prea târziu: să faceţi un cadou isteţ de Paşti. Apropo, eu lu’ tata habar n-am ce-i iau.

sursa foto 1, 2

Într-un foarte frumos context (căci ieri am participat la cea de-a 12-a şedinţă de redacţie! Da, s-a împlinit anul de când lucrăm împreună!), ce credeţi că mă aştepta la birou?! Trei cutii cu pască de la Boromir. Nu una, doamnelor şi domnilor, ci trei! Trei! Iar eu -în plină ascensiune de schimbare a obiceiurilor prea dulci, prea sărate şi prea dese la alimentară- parcă nu mă potriveam deloc în peisajul ăsta. Vă amintiţi povestea cozonacului de Crăciun? Se pare că celor de la Boromir le-a plăcut atât de mult, încât s-au gândit să scriem continuarea. Doar că socoteala din agenţie nu se potriveşte cu cea de pe blog, fiindcă eu am promis să fiu un exemplu de bună purtare şi abstinenţă culinară. Dar, sincer, m-am bucurat să văd atâta bogăţie de pască! Mai ales că a picat la fix, taman înaintea şedinţei noastre, cât să ne crească glicemia şi pofta de muncă. Şi unde mai pui că eu azi plec în concediu, parcă intrasem deja în atmosfera de sărbătoare.

Vedeţi, la noi se face pască. Adică, se face bunica de-o tavă sau două, în funcţie de poftele şi hiperacidităţile familiei. Tata e disperat după această tradiţie, dar mie nu-mi place …decât în pozele Boromir 🙂 Iar eu am un fix: dacă ştiu că o mâncare nu-mi place, apoi nu-mi place în general, indiferent cine, unde, când, sub ce culoare mi-o serveşte. Nu mă interesează să gust. Iar de la o vreme am ajuns la concluzia că n-am nevoie să-mi dezvolt gusturile aducătoare de calorii. Aşa că, înţelegeţi, n-am fost tentată nici măcar o clipă să gust din pasca Boromir. Dar circula vorba că ar fi genială, periculos de bună, senzaţională şi alte superlative, care pe mine mă duceau cu gândul la iaurt. Glumesc, evident. Mă duceau cu gândul la cozonaci şi ouă roşii, mâncaţi la ceas de noapte, după ce ni s-au lungit urechile în timpul slujbei la Sălişte. Acolo mergem de Înviere. Apoi ne-ntoarcem cu 130 km/h (nici o grijă, suntem singurii nebuni de Paşti pe şosele judeţene) să mâncăm. Mama întotdeauna pregăteşte până şi ridichile de dinainte, fiindcă ştie că n-avem răbdare s-o aşteptăm. După care nici vasele nu le spălăm şi ne culcăm. E cel mai dulce somn, cu burta plină şi inima-mpăcată. (Anul ăsta o să fie împăcată de chiar, c-o să mănânc numai ridichi.)

Mi-a plăcut gestul Boromir (merci!), a picat la fix şi, mai ales, nici n-a fost o ispită. De asta am şi ales să scriu acest articol. (Altfel, cred că m-aş fi enervat!) Îmi pare rău că n-o pot duce cu mine, căci dimineaţă iau avionul spre UK şi ştiu vreo câteva suflete de români aici, care precis ar fi savurat-o din plin. Dar poate-o trimit cu poşta şi ne-ntâlnim acolo la masă! Asta, dacă nu vin ei de Paşti acasă.