Luna: April 2011 (Pagina 1 din 3)

Între lumi

N-am cuvintele la mine. Bucureştiul m-a primit cu nori pe cer şi vreme-nchisă. Parcă primăverile caută să mă evite. Vreau şi eu în rândul lumii. Din atâtea puncte de vedere! Şi până să mă hotărăsc, mi-e că o să schimb prea multe dioptrii. Ameţită sunt oricum. Stabilă n-am fost niciodată. Vreau să-mi amintesc cum se cucereşte timpul. Am nevoie să mă iubească din nou. Exact ca la-nceput… Pe vremea când gânguream şi plângeam după mama. Pe vremea cînd n-aveam memorie şi totuşi ştiam să zâmbesc.

Azi, când sunt stăpâna propriilor mele decizii, aş preda bucuroasă conducerea. Altuia mai responsabil şi mai curajos. Îmi doresc să nu mai înţeleg clipa. Ci să o percep pur şi simplu. Îmi doresc să nu mai analizez lucruri, ci să le văd. Indiferent de forme, culori şi mirosuri. Îmi doresc să fiu fericită. Indiferent de cine, unde şi până când. Acum? No, foarte bine!

Daţi-mi altă o pereche. De ochelari.

Sărbători aşa cum le ştiam

Iubesc vacanţele, sărbătorile, Sibiul şi patul meu de-aici. Iubesc locurile şi oamenii care-mi amintesc de mine în cele mai frumoase exprimări de care am fost capabilă vreodată. În vremuri de demult. Azi sunt bătrână şi tristă.

Anul acesta nu a ieşit de sub semnul farmecului tradiţional, cu toate că a fost un moment în care mi-am zis cu cea mai crudă sinceritate: Na, Miruno, ce-ţi mai trebuie? Fiindcă mai aveam puţin şi ajungeam la stele. Probabil ar fi fost îndeajuns să-mi întind mâna, dar deocamdată mi-e bine doar să le ştiu acolo. Mi-e teamă de visele devenite realitate. Îşi pierd din farmec. Şi mi-e teamă să nu ajung în pană de vise. Fiindcă nu ştiu cât am fost programată să-mi doresc. Tata zice că oricum nu percepem decât ceea ce cunoaştem şi ceea ce ne e permis să percepem. Eu mă bucur că pot vedea un cer cu stele. Atât de aproape, încât îi simţi mângâierea pe creştet. Doar puţină linişte de-ar fi. Pentru asta invidiez morţii.

Anul acesta nu a ieşit de sub semnul farmecului tradiţional, dar simt că mă pregăteşte de plecare. De parcă ar fi crescut sărbătorile şi vine vremea să-şi ia zborul din cuibul sufletului meu de 12 ani. Sărbători aşa cum le ştiam. Mă simt ca o mamă care se bucură să-şi vadă pruncii la şcoli înalte, dar suferă după plecarea lor.

Anul acesta a fost prima dată când, alături de cei plecaţi dintre noi, m-am gândit şi la cei care urmează să vină. La masa noastră de sărbători. Ca să inventăm pentru ei alte farmece şi mai frumoase şi să rescriem scenariul unor sărbători aşa cum să le ştie ei. E un alt mod de a-ţi asigura veşnicia. Când se-ntâlnesc suflete de 12 ani.

Hristos a înviat!

Ce ziceam în filmuleţ…

Am pus pe “hârtie” vorbele din clipul care există, dar se strică în momentul în care îl pun pe youtube. Citiţi şi imaginaţi-vă că-s eu, care vă povesteşte:

Salutări din Anglia. Mami, dacă vezi asta, să ştii că sunt bine şi mănânc tot. Bine, nu tot, că nu-mi prea place mie bucătăria lor, nici după indieni şi arabi nu mă dau în vânt, dar, atâta timp cât şi aici cresc portocale în supermarket, nu mor de foame. Cu toate că măcar aş putea încerca la un moment dat chestia asta… Să vedem oare ce s-ar întâmpla! :)) Glumesc, acuma, nu vă speriaţi.

Mă rog. Vineri Mâine mă întorc acasă. Şi deja ştiu care-i primul lucru care o să mă întrebe mama: ce mi-am luat? Bine, Anglia-i scumpă, iar eu de obicei mă întorc cu reviste şi cărţi de aici, însă de data asta e mai special… Fiindcă ea ştie că nu-mi place să fac shopping decât în perioadele fericite, în care mă simt puţinică şi drăguţă. (Ceea ce nu se întâmplă des. Nici să mă simt aşa, nici să merg la cumpărături. Cel mai mult îmi place să îmi iau pantofi, genţi şi mărgele, chestii independente de modificările dimensionale ale omului. Pffff, să nu vă spun cîţi pantofi am! :00 Sau evit magazinele, că numa’ mă deprim. ) Dar acum mă ştie mai fericită şi pe drumul cel bun, deci o să mă întrebe. Iar ieri m-am “porcit” în cel mai cheltuitor sens al cuvântului! Am dat iama în magazine. Mi-am luat nu una, ci două rochiţe foarte drăguţe, ne-babydoll. Poate aşa mai arăt şi eu a om mare! Şi tot se nimereşte cu Paştile, când oricum tradiţia spune că fiecare copil trebuie să primească haine nou-nouţe.

Şi, mami, să ştii că bani mai am, cu toate că după felul în care se conturează silueta, cred că devine mai costisitoare decât mâncatul. Una peste alta, să ştiţi că mi-a prins bine faptul că m-au racolat oamenii în campania asta de Hunger management. A fost şi distractiv, a fost şi greu. Însă a venit EXACT la momentul potrivit în viaţa mea. Exact cum ziceau fetele pe facebook: era imboldul ăla de care aveam nevoie. Vă spun, intru atât de liniştită şi bine-dispusă în sărbători! Da’ să vezi finalul ce distractiv o să fie! Aceste Paşti îmi cam dau frisoane pe şira spinării. Fiindcă bunica n-are internet şi nu cred că e la curent cu activităţile mele dietetice. Ea are doar reţete de prăjituri. Cu cremă, de obicei. Ăsta-i principiu de familie, să nu fie pâine-n prăjituri. În fine, văd eu cum fac. Că nici nu pot pune toată familia să facă foamea de Paşti! Dacă vă vine vreo idee de înduplecat bunicile să abandoneze obiceiurile dulci… primesc sugestii pe adresa blondei

Vă salut din Anglia. Şi vă doresc să aveţi o săptămâna cel puţin la fel de frumoasă ca a mea…

Între timp, când dumneavoastră citiţi acest mesaj, eu sunt deja în pregătiri de decolare. Spre casă. De care, să ştiţi, îmi e dor.

Continuare

HM Training, săptămâna 4 şi ultima gaură de la curea

Mi-e bine. Vă scriu de departe, de departe de ore fixe, deadline-uri şi somnuri ne-mplinite, doar dorite. Vă scriu din primăvară, acea primăvară care-ţi pătrunde adânc în suflet şi-ţi aminteşte ce e aia viaţă. Aş împacheta un strop de verde, o rază de soare şi o bucăţică din bucuria mea şi vi le-aş trimite peste ceruri, mări şi fusuri orare. Am senzaţia că planetele încep să se alinieze şi pentru copiii rătăciţi printre prea multe lecţii neterminate.

De vineri sunt aici. Am plecat cu teamă de această perioadă dintr-un singur punct de vedere: dieta şi concediul nu se pupă niciodată. Dar mi-am amintit că există fericiri mai mari decât ciocolata şi am redescoperit liniştea ierbii şi gânguritul păsărelelor. Întoarcerea la natură e cea mai plăcută călătorie, mai ales când întoarcerea e la natura ta, de copilă blondă, care respiră, gândeşte şi simte. Am mâncat o îngheţată, o felie de pizza şi o porţie de peşte pe la 10 seara. Acestea sunt păcatele culinare de mărturisit. Dar îngheţata a fost mică, pizza dimineaţa înainte de tenis, iar peştele de la Jamie Oliver 🙂 (lanţul lui de restaurante. Foarte drăguţ aranjat, dar dăguţ într-un sens nonconformist şi original. Cu scaune de tablă, adică nimic fiţos. Exceptând preţurile.) Dar am fost atentă la felul cum le-am mâncat, nu la bucatele în sine. Există o linişte şi în (a) mânca-re. Căutaţi-o. O să vă uşureze mult masa de Paşti.

La un singur capitol m-am lăcomit: la magazine. N-am mai făcut asta niciodată în această ţară, dar am descoperit TK-maxx şi Primark. Şi nu m-am uitat la buget. La mine e maxim de bun semn, fiindcă în general, magazinele mă deprimă. Preţurile, mărimile, oglinzile. De asta, am foarte mulţi pantofi. Acolo mărimea nu se schimbă niciodată :D. De aceea, m-am bucurat foarte mult ieri, când m-am încheiat la ultima gaură de la curea! Ceea e e grozav. Însăşi prezenţa curelei e semn bun: că eu n-o port de frumuseţe, ci de nevoie. Pantalonii încep să urle pe mine.

Later EDIT: există o problemă cu filmuleţul, un decalaj de sunet. Îl mai urc o dată şi revin. Later Edit 2: filmuletul nu merge, se decalează situaţia în momentul în care îl uploadez. 🙁 Dar pun poze de pe unde am fost, aşa de atmosferă:

Continuare

Ăştia n-au curent, iaurt şi non-stop-uri

Foarte ciudată ţara aceasta în care mă aflu (UK).

  • E primăvară, temperaturile depăşesc timid 10 grade Celsius, bate soarele şi vântul, iar gagicile au trecut deja la pantaloni scurţi şi pielea goală, la sandale şi bluză fără mâneci. Eu rămân fidelă gecuţei kaki şi niciodată nu plec fără eşarfă, chiar dacă stă mai mult în ghiozdan decât la gâtul meu. Dar vezi prunci umblând desculţi prin iarbă, de nu-ţi vine să crezi! Ai noştri ar fi fost a doua zi la medic la coadă, cu roşu-n gât şi febră 38.
  • Nu există noţiunea de “trage curentul”. Toţi taximetriştii umblă cu ambele geamuri lăsate şi pe nimeni nu deranjează chestia asta. Decât pe mine. Se miră când îi rogi să ridice unul din geamuri. Ăsta cred că e semn de bătrâneţe, fiindcă îmi amintesc de vremurile când mergeam cu ai mei şi cu Dacia la mare şi nu pricepeam de ce nu am voie să deschid TOATE geamurile. Şi chiar, cum se zice “trage curentul” în engleză? Că în germană ştiu. Adică, există expresia?
  • N-au iaurt în alimentară. Adică, nu din cel care îmi place mie. Fără grăsime şi fără fructe. Iar ceea ce mi se mai pare ciudat tot la capitolul alimente este că diferenţa între a mânca la restaurant (mă rog, nu vorbim de cele fiţoase) şi a-ţi cumpăra mâncarea de la supermarket nu e deloc mare. Ba chiar mi se pare că nu ieşi deloc mai ieftin. Poate mi se pare.
  • Programul magazinelor. Alimentarele mari închid la 11 seara, iar non-stop-uri n-am văzut. Ieri, la 6 pm m-au alungat dintr-un H&M fără pic de regret. La 6 pm ?!?!? Apoi m-am uitat: majoritatea închide aşa repede. Mă întreb: dacă eşti un om cu treabă,serviciu şi program de birou (nu în vacanţă ca şi mine) n-ai nici o şansă să-ţi iei nici măcar o pereche de chiloţi.

A, şi iar m-a oprit cineva pe stradă să-mi ceară direcţii spre nu-ştiu-unde. Blondul promite, dar nu face prea multe. În cazul ăsta 😉

 

Tenis după 10 ani

N-am mai jucat tenis de pe vremea în care nu purtam sutien, fiindcă n-aveam ce pune în el. Nu că s-ar fi schimbat esenţial situaţia de atunci, dar garderoba s-a îmbogăţit considerabil. După 10 ani, am ţinut din nou racheta în mână şi-am alergat pe un teren. Ştiţi câte lucruri mi-am amintit? De prima lecţie a profului de tenis care ne-a spus aşa: unui băiat, dacă-i dai o palmă de aici (şi ridica uşor mâna, cu cotul îndoit), n-o să simtă nimic. Dar dacă-i dai una din spaaaate…! şi-şi desfăcea braţul larg, să ne arate cu ce avânt trebuie să dai lecţii ticăloşilor. Şi adversarilor de pe teren. Omul glumea, desigur. Era un tip excepţional, tare l-am îndrăgit. Spunea aşa: în tenis, talentul nu ajunge. În tenis trebuie să ai rezistenţă, forţă şi tehnică. Primele două mai ales se dobândesc prin muncă. Talentul ajută la ultima, dar nu-i de culcat pe-o ureche.

Şi mai spunea proful că omul trebuie să ştie 3 sporturi pe lumea asta: 3 de iarnă şi 3 de vară. Era şmecher aşa şi nici cu aritmetica nu le prea avea 😛 Că altfel e jumătate de om.

Mi-a plăcut mult la tenis, aveam echipament şi racheta mea, aveam şi-o prietenă cu care mergeam la antrenamente. Pe Ada. Era ceva mai rapidă decât mine şi mă enerva. Mereu ne certam pe mingi, dar asta nu ne-a oprit niciodată din joc. Au fost vremuri când jucam zilnic. Iar acasă întotdeauna plecam împreună, la fel de prietene cum ne-am şi dus. Între timp, nici nu mai ştiu dacă mai joacă tenis, cât de lung îşi poartă părul sau dacă a-nceput să bea cafea. Am rugat-o doar să-mi spună dacă se mărită, că mă duc la nunta ei din orice colţ al lumii aş fi. Unele prietenii te obligă la treaba asta. În cel mai frumos sens al unei obligaţii.

Mi-am amintit ce uşoare îmi erau picioarele când aveau de purtat doar 40 kg pe teren. Mi-am amintit de satifacţia pe care ţi-o dădea o minge ajunsă unde-o trimiteai. Că nu mereu se întâmpla aşa o nimereală. Mi-am amintit de adidaşii pe care-i purtam, de şepcuţele cărora le număram cusăturile de pe cozoroc, că auzisem eu că-i semn că sunt originale. (?!?!?) Şi mi-am mai amintit cum tata se juca tenis cu toată lumea mai puţin cu mine. Nu ştiu dacă ne-am jucat de 3 ori în toată viaţa mea. Însă ştiu că mi-am dorit. Dar cu o înţelepciune de copil la 10 ani, care-şi înţelegea părintele că n-are răbdare. Fiindcă eu dădeam după avioane, iar tata joacă foarte bine tenis. Cu diplome şi cupe aurite. Îl auzeam şi-acum în capul meu cum îmi spunea: “Dacă vezi că n-o dai bine, mai bine n-o mai da deloc!” E drept, eu mai mult alergam după mingi decât loveam în ele. Dar nici n-aveam cum depăşi acest moment. Sunt unele lucruri în ceea ce-l priveşte, pe care le intuiesc din start, fără a mai da ocazie să se-ntâmple altfel. (Ştiu, tată, că deja te-ai enervat acu’ multe rânduri, dar te rog să înţelegi că e ca atunci când eu spun că sunt gata la timp şi tu ştii că asta înseamnă jumătate de ceas în plus. Şi întotdeauna ai dreptate. Iar noi tenis nu am prea jucat. Orice altceva ţi-ai aminti e rodul imaginaţiei tale. Sau al jocului cu alţi copii.)

Mergând spre casă, cu obrajii în sânge de la atâta efort, m-am oprit o clipă şi m-am întrebat. Dacă oare tenisul mi-a plăcut pentru tenis sau pentru toţi aceşti oameni dragi de care mă lega: tata, Ada şi proful. Că prea sportivă n-am fost niciodată. La capitolul ăsta, semăn cu mama.

sursa

Pagina 1 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 143 queries in 0.268 s