S-au întâlnit campaniile!

Într-un foarte frumos context (căci ieri am participat la cea de-a 12-a şedinţă de redacţie! Da, s-a împlinit anul de când lucrăm împreună!), ce credeţi că mă aştepta la birou?! Trei cutii cu pască de la Boromir. Nu una, doamnelor şi domnilor, ci trei! Trei! Iar eu -în plină ascensiune de schimbare a obiceiurilor prea dulci, prea sărate şi prea dese la alimentară- parcă nu mă potriveam deloc în peisajul ăsta. Vă amintiţi povestea cozonacului de Crăciun? Se pare că celor de la Boromir le-a plăcut atât de mult, încât s-au gândit să scriem continuarea. Doar că socoteala din agenţie nu se potriveşte cu cea de pe blog, fiindcă eu am promis să fiu un exemplu de bună purtare şi abstinenţă culinară. Dar, sincer, m-am bucurat să văd atâta bogăţie de pască! Mai ales că a picat la fix, taman înaintea şedinţei noastre, cât să ne crească glicemia şi pofta de muncă. Şi unde mai pui că eu azi plec în concediu, parcă intrasem deja în atmosfera de sărbătoare.

Vedeţi, la noi se face pască. Adică, se face bunica de-o tavă sau două, în funcţie de poftele şi hiperacidităţile familiei. Tata e disperat după această tradiţie, dar mie nu-mi place …decât în pozele Boromir 🙂 Iar eu am un fix: dacă ştiu că o mâncare nu-mi place, apoi nu-mi place în general, indiferent cine, unde, când, sub ce culoare mi-o serveşte. Nu mă interesează să gust. Iar de la o vreme am ajuns la concluzia că n-am nevoie să-mi dezvolt gusturile aducătoare de calorii. Aşa că, înţelegeţi, n-am fost tentată nici măcar o clipă să gust din pasca Boromir. Dar circula vorba că ar fi genială, periculos de bună, senzaţională şi alte superlative, care pe mine mă duceau cu gândul la iaurt. Glumesc, evident. Mă duceau cu gândul la cozonaci şi ouă roşii, mâncaţi la ceas de noapte, după ce ni s-au lungit urechile în timpul slujbei la Sălişte. Acolo mergem de Înviere. Apoi ne-ntoarcem cu 130 km/h (nici o grijă, suntem singurii nebuni de Paşti pe şosele judeţene) să mâncăm. Mama întotdeauna pregăteşte până şi ridichile de dinainte, fiindcă ştie că n-avem răbdare s-o aşteptăm. După care nici vasele nu le spălăm şi ne culcăm. E cel mai dulce somn, cu burta plină şi inima-mpăcată. (Anul ăsta o să fie împăcată de chiar, c-o să mănânc numai ridichi.)

Mi-a plăcut gestul Boromir (merci!), a picat la fix şi, mai ales, nici n-a fost o ispită. De asta am şi ales să scriu acest articol. (Altfel, cred că m-aş fi enervat!) Îmi pare rău că n-o pot duce cu mine, căci dimineaţă iau avionul spre UK şi ştiu vreo câteva suflete de români aici, care precis ar fi savurat-o din plin. Dar poate-o trimit cu poşta şi ne-ntâlnim acolo la masă! Asta, dacă nu vin ei de Paşti acasă.