Luna: March 2011 (Pagina 2 din 4)

Noi, celebre?

Dacă-i musai, cu plăcere. E vorba de un interviu apărut pe apropo.ro, în care câteva dintre fetele cu blog răspund la o serie clasică de întrebări. Se discută despre bloguri, bani şi bărbaţi.

Şi apropo: mulţumesc frumos! 😉

 

Primul videoblog cu blonde

Ieşind din zona mea de confort şi din spatele tastaturii, dau startul unei noi ere în viaţa blondelor. (Ca să auziţi şi dumneavoastră graiul blondesc în original, aproape la fel de neşlefuit ca acum trei ani, când a venit prima dată în capitală.) Să fie cu noroc, zic! Doar puţintică răbdare, stimabililor, că încă nu mă pricep aşa bine. De exemplu, nu ştiu cum faci să pui link într-un video? 🙂 Fiindcă ce urmează are legătură cu asta şi cu asta.

Să vedeţi ce-am copt zilele astea:

La mine-acasă se aud păsărele ciripind, vecini supăraţi şi blonde curioase. În materie de reguli de alimentaţie, diete şi siluete, cred că aş putea da doctorat. Parcă le-am văzut pe toate, pe unele chiar am senzaţia că le-am inventat! Tocmai de asta, nu era să-mi scape training-ul de Hunger Management!

p.s. M-am înscris aici (şi apreciez orice formă de solidaritate! De luni, da?). A, şi promiteam o poză:

Continuare

De ce să fii prost şi să semnalizezi?

Am o singură întrebare: DE CE?!?

Şi ca să nu ziceţi că mă iau de şoferii de Dacii, iată: la unii se poate. Păcat că nu la toţi. Menţionez că e genul de stradă care e mereu plină de maşini parcate. Nu e ca şi când seara începe să bată vântul printre ele şi copiii ies pe uliţă.

Eu nu m-aş certa cu tine

Pentru nici o şosetă aruncată sub dulap.

Pentru nici un capac de toaletă şi nici pentru vreo căldare cu gunoi.

Eu nu m-aş certa cu tine pentru ce cămaşă ţi-ai pus şi nici pentru puloverul de care nu mai vrei să te desparţi.

Nici pentru vasele pe care nu le strângi niciodată, nici pentru aspiratorul pe care nu ştii cum să-l ţii.

Nu m-aş certa nici pentru telecomandă, nici pentru faptul că munceşti prea mult.

Nici pentru mesajele pe care nu le scrii şi nici pentru florile pe care nu le-aduci.

Eu nu m-aş certa cu tine nici măcar pentru alta. Ci te-aş lăsa s-o iubeşti sănătos. Sau cel puţin să-ncerci. Să o iubeşti fără să te-mbolnăveşti. De dorul meu.

Eu nu m-aş certa. Doar te-aş lăsa

————————–

Morala: Şi într-o relaţie e ca-n viaţă: există Lucruri Importante şi restul. Şosetele, buzile, vasele şi florile înseamnă restul.

Nu suntem responsabili de musafirii Bucureştiului

Locuiesc în Bucureşti. De ceva vreme acum. Şi pentru a infirma zvonurile, ţin musai să informez clientela doritoare şi încadrată la cunoştinţe şi cercul acestora de prieteni, neamuri şi vecini că NU MI-AM DESCHIS HOTEL. Îmi merge bine, îi drept (nu că m-ar fi întrebat cineva ce fac, fără vreun scop nobil, ulterior. Până şi like-urile pe facebook sunt uneori premeditate), însă nu ATÂT de bine.

Aţi văzut cum se trezesc unii indivizi să-şi ofere serviciile indirect prin a le face rost de cazare diverşilor care tranzitează Bucureştiul. Pe sistemul: las’ că ştiu eu pe cineva în capitală şi te rezolv. Atitudine urmată de obicei de un telefon din care se aud preaminunatele cereri: “nu e vorba decât de o noapte sau, poate, două”. În funcţie de treaba pe care o are stimabilul, nicidecum în funcţie de treaba pe care o ai tu, ăla cu hotelul închipuit. Că, vorba vine între noi, oamenii au tot felul de treburi sub plapumele proprii, pe care de cele mai multe ori nu vor să le împărtăşească decât cu una, maxim două persoane. Unde persoanele respective nu sunt substantive comune, ci oameni cu nume proprii. De aici, lipsa variabilelor, mă-nţelegi. Iar încălcarea acestei reguli ortodoxe sunt sigură că se face, din nou, cu perdea şi prea puţine mărturisiri. Ce să zic, o fi bună diversitatea, dar nimeni nu e obligat s-o (re)cunoască. Sub plapumă, zic. Nu e vorba că tu cu ăla de ţi-e băgat pe gât te-ai văzut de două-trei ori în viaţa asta, mai mult, poate nici nu vă cunoaşteţi. Da’ nu-i bai, veţi avea o noapte întreagă (sau poate chiar două, în funcţie de examene, doctori, avocaţi) să schimbaţi impresii.

De când m-am mutat la Bucureşti, m-am pomenit cu diverse solicitări, care de care mai insistente. Fapt care mi-a clarificat cercul de oameni cu care sunt dispusă să împart acelaşi pat şi aceiaşi metri cub de oxigen pe timp de noapte. Sună incredibil? Nu, incredibil e felul în care cineva te face brusc responsabil de soarta sa din momentul în care pe plăcuţă scrie mare “Bucureşti”. Să ne ajutăm unii pe alţii e minunat, dar poate e vremea să învăţăm să dormim şi singuri.

———————————-

*Acest post nu e pentru mama, tata, bunici (pe care aş fi onorată să-i găzduiesc, doar or veni. Aş dormi şi pe jos, numa’ să vină.). Nici pentru prietenii ăia dragi, care nu e nevoie să mă sune săptămânal pentru confirmări de prietenie. Nu e pentru neamurile pe care le cunosc şi după faţă, nu numai după nume. Culmea e că fix oamenii ăştia au un bun simţ ieşit din comun şi nu îndrăznesc: Weekend-ul ăsta m-am enervat puternic, fiindcă au fost în Bucureşti colegii mei de la Cluj. Care iniţial voiau să stea la mine (nu toţi, evident), dar care ulterior şi-au găsit la un hotel. Că erau toţi împreună şi e mult mai fain aşa. Iar din cauza programului meu încurcat şi al lor, monopolizat de un eveniment, ne-am văzut fix câteva ore într-un club. Mi-a fost un drag enorm de ei, dar m-am uitat ca la pozele lor de pe facebook. Mută. Fiindcă nici monolog în gând nu puteai face, ce să mai vorbim de conversaţii şi poveşti! Dacă i-aş fi găzduit la mine, am convingerea că cel puţin o cafea am fi băut împreună. Iar ei ar fi avut timp să-mi povestească ce urâtă e vremea în Cluj, cât de rare prieteniile dintre ei şi cum pozele de pe facebook sunt photoshopate. Ca să-mi mai treacă din dor. Dorul de ei şi de studenţia noastră. Care-a rămas cu ei, ca un copil cu drept de alegere la partaj. Iar eu, ca un părinte îndurerat, în ciuda faptului că ştie c-a fost mai bine aşa.

MySpace stuff: CoolSpaceTricks.com

N-au plecat bine şi telefonul a sunat. Ghiciţi pentru ce!

Îmi pare rău, one-night-stand-urile programate n-au nici un farmec pentru mine. Reveniţi când mă răzgândesc.

Să ne plângem e sfidător

Că muncim prea mult, că suntem mereu obosiţi, că n-avem loc de parcare, că-i mare mizeria-n oraş, că-i frig afară, că n-avem timp, că n-avem răbdare, că avem deadline-uri şi prea puţine ore-n săptămână. Ore de weekend, vreau să zic.

Că ştim prea puţine despre viitor, că vecinii fac gălăgie, c-au sărit siguranţele şi n-avem un electrician de nădejde. Sau un bărbat în apropiere. Sau că nici măcar nu ştim unde să căutăm nenorocitele de siguranţe în casă.

Că ne cresc copiii şi pleacă de-acasă, că iarna nu-i ca vara şi că taxele cresc. Care taxe? Toate. Că trăim în România, că n-avem vreun unchi fără copii, care să ne lase nişte domenii în sudul Franţei, că avem responsabilităţi şi datorii. Mai ales morale.

Că ne-a crescut burta şi-am şi îmbătrânit puţin. Că luăm liftul şi nu scările, că obosim chiar şi aşa. Că, uneori, doar gândul la ceva ne oboseşte. Că ne plictisim repede şi unii de alţii. Că ne iubim pe fugă şi ne tragem coloraţi în poze. De parcă asta ne-ar salva momentul. În format digital poate, în alte formate însă, nu mă pronunţ.

Există oameni care şi-ar dori zilele astea să se plângă că le-a sărit siguranţa sau ţandăra că i-a trimis nevasta să ducă gunoiul. Sau să ia copilul de la şcoală. Există oameni care nu au siguranţa pământului de sub picioare şi alţii care nu mai au nimic. Care probabil şi-ar da şi viaţa pentru a face nimicul mai uşor de suportat. Cineva mi-a atras atenţia (pe blog sau pe facebook, nu mai ştiu; ori o fi fost prietena mea la telefon?) că nu-i corect să mă mai vait atât. Şi să mă bucur că am de cine-mi fie dor.

Azi a fost o zi plină. Frumoasă şi plină. Iar la final, o prietenă m-a dus la operă. Dacă nu era ea şi telefoanele ei la fiecare semafor mai aproape, precis aş fi luat drumul căsii. Spectacolul mi-a mers la suflet. Sau gestul ei pentru mine. Aveam nevoie să-mi amintesc ce frumoasă e lumea în care trăim! – Chiar dacă în a noastră nu se scutură pământul, catastrofele personale se resimt mai cutremurător decât ştirile de la TV. Pentru simplul fapt că sunt mai aproape.- De asta zic, aveam nevoie să văd că se poate şi altfel trăi viaţa. Că graţia nu a dispărut de pe faţa pământului. Şi nici mirosul de vanilie de la mine din casă.

Când am deschis uşa, un parfum delicat de zahăr şi mere coapte m-a întâmpinat dintr-o lumânare aprinsă pe hol. Noua mea colegă de apartament gătise. Şi s-a gândit să nu rămână mirosul coreean. Iar eu uitasem că mai există şi altul. Deci da, dacă avem timp să scriem posturi pe blog sau să citim ce-au scris alţii, măcar să nu fie despre plâns. Pe acesta să-i lăsăm Japoniei monopol o vreme.

p.s. nu ştiu de ce nu merge cu embed. Deci link.

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 123 queries in 1.074 s