Să-l învăţăm pe de rost! Asta, dacă nu-l putem ţine minte. (În ciuda diferenţei de nuanţă, rezultatul contează.)
De cînd? De ieri.
p.s. Mi-am adus aminte: cum e când sms-ul omoară pasiunea. Şi da, pe asta trebuie s-o luăm personal. Nu e ok să nu ne simţim în targetul acestui blog. Chiar şi atunci când ştim. Sau credem că ştim. Fiindcă repetiţia e mama învăţăturii.
Tocmai s-a încheiat o săptămână (ştiu,pentru toţi oamenii normali abia acum începe, însă noi am fost în predare cu două reviste şi aproape am dormit în redacţie. Iar când nu eram fizic acolo, cu gândul tot nu plecam). A fost una dintre cele mai grele săptămâni din ipostaza asta a mea de om cu job. Atât de grea, încât am ajuns să plec de-acasă într-o zi şi să mă-ntorc în următoarea, vreo 4 zile la rând. Nu ajungeam înainte de 12 noaptea acasă. Iar astăzi, la final, mărurisesc cu mâna pe inimă că am ajuns să urăsc un text. Ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de la Sadoveanu încoace. Dar atâta l-am bibilit, încât cred că l-am învăţat pe de rost. A fost o săptămână atât de grea, încât în fiecare dimineaţă mi se făcea groază doar la gândul cât mai trebuie să treacă până mă întorc.
Şi pentru prima dată, ceea ce un prieten bun m-a întrebat odată mai demult a devenit actual în mintea mea: De ce muncim? Săptămâna trecută mi-am pus pentru prima dată această întrebare. Cred că îi pierdusem răspunsul şi de asta mi s-a născut. Apoi, tot el mi-a amintit: fiindcă ne place. Fiindcă n-aş putea sta mai mult de două zile departe de blog. Fiindcă n-aş putea sta mai mult de două minute departe de cuvânt. Fie că e rostit, fie că e gândit, cuvântul rămâne marea mea dragoste. I-am mulţumit că mi-a adus aminte, fiindcă până şi pentru a-mi formula nemulţumirea, oboselile şi orele nedormite, tot de cuvânt mă folosesc.
Muncim fiindcă nu ştim altă ordine a firii. Muncim fiindcă pentru asta ne-au pregătit, de când ne-au învăţat să numărăm. “Matematica o să-ţi folosească-n viaţă!” La fel şi latina. Muncim fiindcă ne place să ne simţim utili. Fiindcă ne place să ne umplem timpul, ca apoi să ne plângem de ce repede trece. Muncim fiindcă ne place să dăm ordine, niciodată să primim. Căci de acolo începem. Muncim pentru vacanţe, ce paradox! Muncim pentru că nu cunoaştem alt verb pentru asta. Muncim pentru că nu avem alte soluţii. Uneori muncim pentru că ne place. Cel mai des, ne place pentru că nu avem încotro. Şi întotdeauna ne place ceea ce ştim face bine.
Şi-atunci, de ce muncim? Pentru mine, întrebarea începe să se golească de sens. Ce-i aia “muncim”!
Într-o casă cu încăperi înalte şi ferestre largi. Pe o stradă cu mulţi copaci şi maşini puţine. Într-un oraş mic, în inima ţării. Oricărei ţări. Cu un castron mare cu fructe proaspete pe masă şi un balansoar în grădină. Cu o pătură pufoasă pe el şi o carte bună lângă. Cu miros de cozonaci calzi şi copii mici. Ştiţi cum ăştia mici au aşa o aromă a lor? Fără parfumuri, bebeluşii doar miros a curat şi frăgezime. Vreau să mă trezesc în fiecare zi de dimineaţă, căci trezitul la amiaz e semn că nu mai ai chef de viaţă. Pentru mine, cel puţin. Să-mi beau cafeaua în grădină, în ciripit de păserele şi adiere caldă de vânt.
Ştiu, e frumos ce-am croşetat mai sus, dar probabil m-aş plictisi îngrozitor. Chiar dacă ferestrele largi sunt frumoase şi nepoţii gălăgioşi la fel. Adică, să nu-i ai, ţi-ar lipsi cu siguranţă. Însă îndrăznesc să vreau altfel: În primul rând, o minte clară, care să m-ajute să îmi amintesc care-i diferenţa între stânga şi dreapta. Apoi nişte oase şi articulaţii funcţionale, care să-mi permită un ritm alert atunci când mă plimb. Chiar şi prin magazine. Întotdeauna m-a enervat să merg încet. Cred că e o chestie moştenită de la tata. Mi-ar plăcea o casă, dar n-am pretenţii prea înalte. Mă mulţumesc şi cu ceva cochet. Pe o stradă cu non-stop neapărat, e mai util decât copacii. Oraşul nu contează, important e să aibă aeroport. Că unele obiceiuri nu se schimbă niciodată, iar stabilitatea nu m-a caracterizat niciodată. Şi n-oi începe la bătrîneţe!
Mă imaginez o supergagică la 60 de ani, în tenişi albi şi părul prins în coadă. Cu toate că nici acum nu e atât de lung, încât să îl pot prinde, nu ştiu de ce am această imagine. Cu un soi de ghiozdan în spate şi bilete de avion într-o mână. Cu el, în cealaltă. Şi mi-ar plăcea ca după ce în sfârşit copiii ne vor fi mari şi ratele plătite, să pornim spre locurile care ne-au văzut crescînd în tinereţe. Să investim în reîntâlniri cu cei care eram atunci. Când am fost prima dată amândoi într-o strângere de mână, într-un sărut sau într-un te-iubesc. Dincolo de experienţa-n sine, cred că e un exerciţiu fantastic să te reconectezi la momentele frumoase de început. Dar n-o să aştept ca bătrâneţea să-mi aducă timpul pentru călătorii. Fiindcă nu am nici o garanţie că o s-o primesc şi nici c-o să-mi aducă asta. Plus, niciodată nu ştii ce-o să-ţi ia. Aşa că, până atunci, îmi dau silinţa. Tocmai ca să o întâmpin mai frumos. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să faceţi.
Încep săptămâna cu corăbiile atât de înecate, încât îmi făuresc singură motive pentru a merge mai departe. Poate perspectiva unor bătrâneţi mai bune decât tinereţile să mă scoată din pat dimineaţă. O săptămână frumoasă s-aveţi!
sursa tablou: Frederick Frieseke (1874-1939)
Aprecierea faţă de brand. Luaţi şi vă minunaţi.
(Felicitări brandului că profită de snobismul românului. Şi mă întreb eu: oare cu câtă valoare să învesteşti un blug, o curea sau un portmoneu, ca să ţi-l iei în rate?! Mă scuzaţi, dar eu nu pricep. Luxul ştiam că este pentru cine şi-l permite. Iar eu asociez noţiunea de “rată” cu o casă, un teren sau maxim un televizor. Dar niciodată cu o curea… )
Prin aceasta declar că există lucruri pe care nici nu vreau să ajung a le înţelege vreodată. Mulţumesc pentru atenţie.
p.s. Pentru cei interesaţi: poza e făcută în Plaza Mall. Sper ca această informaţie să nu vă folosească la nimic.
Ce credeţi că am făcut azi? Am fost la Cantina Socială pe post de vedetă. Cât de bine mă prinde ipostaza judecaţi singuri, cert e că nu m-am dat nici o clipă a fi ceea ce nu sunt, şi anume: gospodină! Cu toate că mi-aş dori din când în când… Cam de fiecare dată când mi se face foame şi nu mi se face în Sibiu…
Am pregătit cu mare atenţie întâlnirea şi mi-a făcut o foarte mare plăcere să stau de vorbă cu tanti Jeni şi Miruna (au şi eu una, mai harnică decât asta blondă!). Am vorbit de mâncare, de copilărie şi dorinţe medicale, de mama şi de bunica. Fiindcă ele două sunt singurele răspunsuri pe care le cunosc la întrebări culinare. Am povestit cum fac eu mămăliguţa cu brânză, dacă asta se poate numi gătit (pentru mine e singura formă de gătit). Şi am povestit în detaliu, nu carecumva să vă daţi cu stângu-n dreptu’ sau să vă prindeţi urechile… Şi am ales două piese ca dedicaţii muzicale. Mai multe la faţa locului:
Luni sau marţi la şcoală, că nici nu mai ştiu. Am senzaţia că săptămâna asta a început anul trecut şi o să se termine la vară. Care e mai departe decât îmi imaginez, după cum arată pronosticurile. În fine.
Pacient tânăr, puşti care tocmai scăpase de un aparat dentar. Îl iau eu în primire să-i meşteresc ceva în gură. Mi se întorc maţele pe dos. Până aici, nimic nou, c-am mai văzut, mirosit, întors pe dos. Been there, done that! Dar ce-i mai rău urmează: Ştiţi, mai ales când porţi aparat ortodontic (din ăla de îndreptat dinţi), eşti într-un fel obligat să te speli mai des pe dinţi. Că altfel, se adună resturi în sârmele alea şi e mai mare nenorocirea. (Mă rog, “mai des” e relativ, depinde cu ce compari de la-nceput.) Treaba e că puştiul ăsta tocmai scăpase de un asemenea aparat, după ce-l purtase doi ani. Acum avea dinţi frumoşi şi aranjaţi, doar îngrozitor de murdari. Se presupunea că pacientul e unul umblat pe la dentist, obişnuit şi educat. Dar “cine” “se presupunea” se înşela amarnic. Şi i-am spus, cu oarece reţinere: “Ştiu că te-ai săturat să auzi de spălatul pe dinţi, dar chiar ar trebui să te speli mai bine, că ai multe resturi între dinţi…” La care el, ce credeţi că-mi răspunde? A, face, stai liniştită, că doar ce-am fost la Mc Donald’s înainte.
Dacă aş fi fost în cabinetul meu l-aş fi dat pe geam afară. Fiindcă oricât de mult ar costa serviciile medicale, nesimţirea nu se plăteşte. Nonşalanţa aia cu care mergi la McDonald’s înainte de dentist. Seninătatea cu care nu-ţi iei o periuţă cu 2 lei la tine, ca să faci o minimă igienizare înainte de a te urca pe scaun. Cretinitatea de a vorbi atât de deschis despre asta. E sfidător. Şi nu, nu era un copil de pe stradă. Ştiţi cât costă un aparat ortodontic? Cu siguranţă şi-ar fi permis o periuţă de dinţi. Şi o educaţie sanitară. Păcat că cei şapte ani de-acasă nu sunt accesibili tuturor. Iar lipsa lor se perpetuează exponenţial. Periculos.
Să nu vă duceţi niciodată nespălaţi la dentist. Sau să vă cereţi scuze pentru asta. Mai bine spuneţi că nu ştiţi să vă spălaţi corect pe dinţi. Căci e de preferat să fii neştiutor decât nesimţit. Prima trece, dar a doua mai greu…
