Nu suntem responsabili de musafirii Bucureştiului

Locuiesc în Bucureşti. De ceva vreme acum. Şi pentru a infirma zvonurile, ţin musai să informez clientela doritoare şi încadrată la cunoştinţe şi cercul acestora de prieteni, neamuri şi vecini că NU MI-AM DESCHIS HOTEL. Îmi merge bine, îi drept (nu că m-ar fi întrebat cineva ce fac, fără vreun scop nobil, ulterior. Până şi like-urile pe facebook sunt uneori premeditate), însă nu ATÂT de bine.

Aţi văzut cum se trezesc unii indivizi să-şi ofere serviciile indirect prin a le face rost de cazare diverşilor care tranzitează Bucureştiul. Pe sistemul: las’ că ştiu eu pe cineva în capitală şi te rezolv. Atitudine urmată de obicei de un telefon din care se aud preaminunatele cereri: “nu e vorba decât de o noapte sau, poate, două”. În funcţie de treaba pe care o are stimabilul, nicidecum în funcţie de treaba pe care o ai tu, ăla cu hotelul închipuit. Că, vorba vine între noi, oamenii au tot felul de treburi sub plapumele proprii, pe care de cele mai multe ori nu vor să le împărtăşească decât cu una, maxim două persoane. Unde persoanele respective nu sunt substantive comune, ci oameni cu nume proprii. De aici, lipsa variabilelor, mă-nţelegi. Iar încălcarea acestei reguli ortodoxe sunt sigură că se face, din nou, cu perdea şi prea puţine mărturisiri. Ce să zic, o fi bună diversitatea, dar nimeni nu e obligat s-o (re)cunoască. Sub plapumă, zic. Nu e vorba că tu cu ăla de ţi-e băgat pe gât te-ai văzut de două-trei ori în viaţa asta, mai mult, poate nici nu vă cunoaşteţi. Da’ nu-i bai, veţi avea o noapte întreagă (sau poate chiar două, în funcţie de examene, doctori, avocaţi) să schimbaţi impresii.

De când m-am mutat la Bucureşti, m-am pomenit cu diverse solicitări, care de care mai insistente. Fapt care mi-a clarificat cercul de oameni cu care sunt dispusă să împart acelaşi pat şi aceiaşi metri cub de oxigen pe timp de noapte. Sună incredibil? Nu, incredibil e felul în care cineva te face brusc responsabil de soarta sa din momentul în care pe plăcuţă scrie mare “Bucureşti”. Să ne ajutăm unii pe alţii e minunat, dar poate e vremea să învăţăm să dormim şi singuri.

———————————-

*Acest post nu e pentru mama, tata, bunici (pe care aş fi onorată să-i găzduiesc, doar or veni. Aş dormi şi pe jos, numa’ să vină.). Nici pentru prietenii ăia dragi, care nu e nevoie să mă sune săptămânal pentru confirmări de prietenie. Nu e pentru neamurile pe care le cunosc şi după faţă, nu numai după nume. Culmea e că fix oamenii ăştia au un bun simţ ieşit din comun şi nu îndrăznesc: Weekend-ul ăsta m-am enervat puternic, fiindcă au fost în Bucureşti colegii mei de la Cluj. Care iniţial voiau să stea la mine (nu toţi, evident), dar care ulterior şi-au găsit la un hotel. Că erau toţi împreună şi e mult mai fain aşa. Iar din cauza programului meu încurcat şi al lor, monopolizat de un eveniment, ne-am văzut fix câteva ore într-un club. Mi-a fost un drag enorm de ei, dar m-am uitat ca la pozele lor de pe facebook. Mută. Fiindcă nici monolog în gând nu puteai face, ce să mai vorbim de conversaţii şi poveşti! Dacă i-aş fi găzduit la mine, am convingerea că cel puţin o cafea am fi băut împreună. Iar ei ar fi avut timp să-mi povestească ce urâtă e vremea în Cluj, cât de rare prieteniile dintre ei şi cum pozele de pe facebook sunt photoshopate. Ca să-mi mai treacă din dor. Dorul de ei şi de studenţia noastră. Care-a rămas cu ei, ca un copil cu drept de alegere la partaj. Iar eu, ca un părinte îndurerat, în ciuda faptului că ştie c-a fost mai bine aşa.

N-au plecat bine şi telefonul a sunat. Ghiciţi pentru ce!

Îmi pare rău, one-night-stand-urile programate n-au nici un farmec pentru mine. Reveniţi când mă răzgândesc.