Luna: September 2010 (Pagina 3 din 4)

Toţi am stat în fund înainte de a ne ridica în picioare

Zilele astea învăţ. Şi îmi dau seama cât de multe alte zile au trecut, în care mă întreb dacă oi fi învăţat ceva. Ştiţi, finuţa mea de un an şi ceva… pentru ea nu trece nici măcar o singură zi fără să înveţe una-alta! Iar numai în jumătate de an a reuşit să se ridice din fund în picioare. Probabil că nu într-o jumătate de an, ci într-o singură clipă. Dar vă spun eu că mai mult de un an n-a avut timp să se pregătească pentru asta!

Azi am cunoscut un om pe care nu l-am ascultat ce-mi spune (dintr-o autosuficienţă pe care mi-o asum; dar nu ştiu cine a plecat mai uimit acasă), ci l-am admirat CUM spune. Câtă determinare, atâta succes! Era un om care învăţa din propria lui perseverenţă, care îţi trăia propria poveste descrisă în cărţi. În cărţile despre succes, fiindcă am toată încrederea că va reuşi în ceea ce şi-a propus. Ca şi finuţa mea de un anişor, s-a pregătit o vreme, va cădea de multe ori în fund, dar o singură clipă îi va trebui pentru a-şi lua zborul! Fiindcă acum îşi antrenează muşchii aripilor care-i cresc.

Eu…eu nu mai ştiu nici tabla înmulţirii. (Ei, bineînţeles că o ştiu, nu vă imaginaţi că mă duc la piaţă cu vreun calculator după mine. Doar să nu mă iei pe nepregătite, că nu se ştie niciodată cât de rău dă cu virgulă.) O ştiu, însă timpul de procesare s-a updatat la generaţia nouă, care, culmea, e muuult mai lentă decât cea din clasa a doua! Mă uit la bunicile mele, care fac socoteli din cap, la peste 70 de ani. Şi nu vă gândiţi la 1 plus 2. Eu n-am nici jumătate din anii ăştia. E drept, nici ele nu ştiu ce-i ăla calculator. Fiindcă niciodată n-au avut nevoie de unul. Dar, că eu ştiu, nu ştiu dacă îmi chiar este de folos.

Ce vreau să spun e că zilele astea învăţ cât de mult îţi creşte respectul de sine atunci când îţi pui mintea la contribuţie. S-o vedeţi pe asta mică ce fericită e când merge! Dovadă clară de coordonare de la etajul superior. Aşa că, azi voiam doar atât să vă spun: Învăţaţi. Învăţaţi orice. Fie şi tabla-nmulţirii. Şi perseveraţi în procesul ăsta, fiindcă altfel frângeţi aripile pe care cu atâta trudă le-aţi înălţat cândva.

Căci toţi am stat în fund înainte de a ne ridica în picioare, nu-i aşa?

p.s. Ce-aş mai învăţa să merg din nou!

Apel către blogosfera feminină

Postul acesta îl coc de ceva vreme, dar cred că mai lipsea picătura aia.. Ei, astăzi a plouat la mine în pahar. (Chiar dacă fără legătură cu online-ul, mă simt pregătită …)

E vorba de publicitate. Şi de banii care se învârt aici. Mult mai mulţi decât ne imaginăm noi, toţi laolaltă. Şi toate imaginaţiile la un loc. Mai e vorba de PR. Între cele două se ştie diferenţa, dar între care se face diferenţa din ce în ce mai rar. Motivul? Se poate şi aşa!
Doar că în online, jocurile încă nu sunt chiar făcute, aşa că propun să nu mai creăm precedente. Şi să nu dăm voie mecanismelor din offline să se cloneze şi la noi. Tocmai fiindcă noi nu lucrăm la şefi, pe salarii fixe. Să mă explic. Zilele trecute primeam o invitaţie (pe care precis aţi primit-o şi voi) să particip la un proiect de “promovare a blogosferei feminine” pe un magazin online (nu dau nume şi link, că oricum e mare onoarea). Foarte frumos şi PR-istic, să zic. Oamenii au un proiect, ei încearcă. Mi se propunea să particip la nu-ştiu-ce şedinţă foto, unde să mă machieze şi să mă coafeze, apoi să mă fotografieze. Nu era specificată nici un fel de obligaţie pentru blogul meu. Dar ştie toată lumea că experienţa în sine se transformă într-un soi de şantaj emoţional, te simţi bine acolo cu oamenii ăia, după care vii singur acasă şi convins să scrii pe blog. Buuun, însă ce mi-a atras atenţia a fost că la un moment dat, între două paranteze scria că fiecare etapă era opţională, gratuită şi realizată pentru mine. Pardon, mă scuzaţi: Gratuită?!  (Cu toate că am mai primit invitaţii, unde ar fi trebuit să-mi plătesc. Deci nici nu ştiu la ce mă mai mir.)
Recent, primesc o altă propunere de a primi un produs în testare. Dacă la episodul deja menţionat m-am simţit ca la “faceţi poză cu maimuţa” (şi maimuţa flămândă, mă-nţelegeţi…), aici deja mă simt luată de toantă. Ştiu că astea sunt strategii de PR, că funcţionează perfect şi de aceea încă se practică. Dar haideţi să vă spun un lucru: În online, piaţa încă nu e educată. Haideţi să educăm noi potenţialii clienţi după bunul nostru plac şi nu ei pe noi, după propriile interesuri. (ştiţi câte produse se “testează” în presa scrisă? Vă povestesc eu…) Fiindcă, într-un final, un interes tot va trebui să domine. Şi atunci, de ce să nu fie al nostru?
Să nu îi lăsăm să nu dea nici doi bani pe online, că aşa vom române. De nici doi bani. Ştiţi cât costă un “eveniment de prezentare”? Unde să aduci lumea să îi spui o poveste? Păi costă: locul, catering-ul, sonorizarea, plus cadoul de “testat”. Credeţi-mă, cu banii ăştia se poate face o frumoasă campanie pe bloguri, iar în final îţi poţi cumpăra ce vrei tu, nu ce vor alţii. Iar curieri s-au inventat şi pe la noi, cât să-ţi trimită ce ai de testat!
După părerea mea publicitatea pe bloguri este cea mai rentabilă formă de promovare de la ora actuală. Are cel mai bun raport calitate/preţ. Fiindcă ajungi ţintit acolo unde vrei să ajungi, pe retina cui te interesează. Şi fiindcă ÎNCĂ e foarte foarte ieftin. Probabil şi un anunţ în Monitorul din Vârful Dealului (dacă există aşa ceva, mă scuzaţi, nu e nimic personal) e mai scump decât un articol pe blogul meu. Că o comparaţie cu TVul nu îşi are rostul.

Aşadar, în rezumat: noi formăm piaţa. Haideţi să nu scriem advertoriale pe 10 lei şi nici să nu ne vindem timpul pe promisiuni frumoase. Pe blogurile noastre suntem libere să scriem ce vrem! Dar să nu ne mulţumim cu garoafe, când am putea primi orhidee! 😉

p.s. Pentru cine nu ştie: lucrez în presa scrisă. Deci puteţi avea încredere că ştiu ce vorbesc.

Care este drumul cel mai greu?

Acesta este un post câştigat la ruletă de mine, de  la Adrian Ciubotaru sau de el, la mine… (câştigul e chestie de nuanţă, oricum). Luaţi de citiţi, că zice bine tânărul ăsta. Că te şi întrebi de unde-atâta înţelepciune la vârsta şi faima dumnealui.

Pus în fața unei decizii pe termen lung, primul gând pe care îl am este următorul: Care este drumul cel mai greu pe care îl pot lua? Mi-a rămas gustul deciziilor grele în urma lecturilor din istoria religiilor pe care le-am avut în adolescență. Orice inițiere este grea, presupune efort, te transformă interior, iar finalul este o evoluție spirituală. Orice pas pe care-l faci și nu comportă un scenariu inițiatic este unul ușor și banal.
Dificultatea unei acțiuni este direct proporțională cu roadele spirituale pe care le poți câștiga în urma ei. Desigur, nu orice dificultate este izbăvitoare, de multe ori poate să fie expresia incapacității tale de-a găsi o soluție simplă, însă orice avans spiritual presupune un efort, o luptă, un mușchi încordat. În acest context, orice durere este o posibilă mântuire, orice boală este un mesaj, orice chin îşi are un rost spiritual.
Victoriile ușoare sunt cele pe care le prețuim cel mai puțin pentru că în ele n-am pus decât suflet și nu prea avem ce primi înapoi. Dacă inițierea este “scenariul” în care intri și din care ieși schimbat, atunci o mutare poate fi o inițiere, o nouă poveste de dragoste, un nou  proiect sau o nouă carte poate fi prilej de noutate, iar noutatea este grea pentru că provoacă structurile deja existente.
Există tradiții spirituale în care adevărul nu este rezervat doar inițiaților, iar mântuirea nu presupune doar anevoiosul drum în care-ți porți crucea. În acest caz, adevărul este pentru toți, este casual şi la îndemână. În această lumină, dificultatea este doar o faţă a monedei. Adevărul nu este rezultatul unui drum pietruit, iar noutatea nu apare în urma unor flagelărilor (impuse sau autoimpuse).
Adevărul se poate încălţa cu converşi, îl poţi găsi la o petrecere Tabu sau la un tweet meet, nu trebuie să pleci în Tibet pentru a afla lucruri despre tine, pentru a te descoperi pe tine însuţi.
Chilia modernă – dacă ai nevoie de ritualuri de iniţiere – ţi-o poţi construi într-un apartament de două camere, pe blog sau pe contul de Facebook. Orice poate deveni un nou traseu spiritual, dacă inventezi sensurile potrivite.
Cu dificultate sau nu, orice este inutil tot ce trăim şi nu constituie o provocare. Dacă nu ne inventăm singuri provocările, vom ajunge să le trăim pe ale altora.

Cu alte cuvinte, tot ce nu e provocare nu există, iar provocările cele mai multe – în mod statistic – le găsim pe drumul cel mai greu.

Familia este o minune

Acesta e gândul cu care plec astăzi de acasă.

E ca atunci când citeşti despre concepţia micului om şi ţi se pare fantastică, uitând că şi ţie ţi s-a întâmplat. Tot aşa şi acum. Doar că acum am admirat minunea chiar în familia mea.

Dar mi-e teamă să nu mă întorc şi să mă trezesc într-o lume care nu tinde spre ceea ce îmi doresc eu. Prea multe minuni? Probabil. Dar cu siguranţă n-am nimic de pierdut să-mi doresc. Tot ce risc e să se îndeplinească.

Vă trimit un gând de drag, la ceas de prânz, într-o duminică frumoasă. Azi-dimineaţă am băut cafeaua acasă, în curte,  ca într-un tablou de “Hallmark”. Dar am înţeles.

Acasă e acolo unde suntem împreună.

Ceea ce vă doresc şi dv.

Nippur Pharm Sibiu n-are nevoie de vânzări

Încă mă mai întreb dacă e reală treaba asta cu toată criza sau e o invenţie mediatică. Glumesc, evident.

Cu toate că, judecând după atitudinea celor de la Nippur Pharm din Sibiu, lucrurile stau cu totul altfel. Spuneţi că sunt rea să scriu despre asta pe blog, îmi asum. Sunt rea, domne, că m-a enervat atitudinea acestui lanţ de două farmacii din buricul Sibiului.

Să vedeţi. Ăştia există la noi în oraş dintotdeauna parcă. Tot de atunci există şi renumele lor de “scumpi şi de acri”. Adică, probabil a fost printre primele locuri de aici unde găseai un parfum de lux, “franţuzesc”, cosmetice de marcă etc. De asemenea, era printre puţinele locuri din Sibiu, unde vânzătoarele erau nişte acrituri, nişte înţepate, pe stilul vânzătoarelor de Bucureşti, care au acea atitudine de zici că măcar jumătate din mall e al lor. Atitudinea aia cu care se uită la tine într-o doară, indiferenţa aia dacă le cumperi sau nu marfa, la înălţimea căreia oricum nu te poţi ridica. Tu, ţăranul cu chef de cumpărături. ( Sunt curioasă contravaloarea a câţi mililitri din parfumurile pe care cu atâtea greaţă ţi le arată câştigă ele lunar!)

Ăştia în minunatele lor  farmacii vând mai multe chestii, eu aveam nevoie de un cadou. Aşa că am întrebat dacă există posibilitatea de a schimba obiectul cumpărat în 24 de ore. Cu ceva tot de la ei, doar alt model. Că voiam să fie surpriză şi urăsc cadourile de genul “alege-ţi ce-ţi place”. Dai dovadă de o altă implicare dacă îţi zdrobeşti creierii să te gândeşti ce i-ar plăcea celuilalt, dacă te cerţi cu vânzătorul, vedeţi, din astea…

Ăştia, cică: nu, nu se poate. Un acru de vânzător comunist, pe care-l ştiu de mică, un nenea cu mustăcioară şi ochelari mici pe nas, dar cu aere de savant. N-am nimic cu el personal.  Bun, ne ducem la următoarea farmacie (mama deja bombănea  “ţi-am spus eu”, dar eu mă încăpăţânam cu optimismul. Garantez că aşa ceva nu mi s-ar fi întâmplat în Bucureşti?! În fine…) La următorul Nippur Pharm, de peste drum de Împăratul Romanilor, dăm de o tanti cu atâta putere de răspundere cât o femeie de serviciu, care schimbă sulul de hârtie igienică: vai, da, vă înţeleg, dar patroana nu e aici şi eu nu pot să iau AŞA o hotărâre… şi pe ea nu am cum s-o deranjez.

După care, vrând să ne arate totuşi nişte modele, răstoarnă jumătate din cutie pe jos…

Atâta  mi-a venit o silă, că nici nu vă puteţi imagina. Noroc că nu mi-a plăcut nimic de la înţepaţii ăştia, că mai rău m-aş fi enervat. Tanti respectivă n-avea nici o vină, sunt conştientă. I-am mulţumit şi am plecat. Ne-a răspuns politicos: N-aveţi pentru ce! Chiar că n-aveam pentru ce…

Aşa că ne-am dus la un magazin din mall, lanţ mare în domeniul repsectiv, unde am găsit un tip foarte prietenos şi deloc agresiv. Ne-a ajutat să găsim ceva foarte frumos, sper acum să se şi potrivească.

Concluzia zilei: Nu ştiu câţi bani îi costă atitudinea asta pe cei de la Nippur Pharm din Sibiu, dar ştiu sigur că azi i-a costat o mie şi ceva de lei. Care au ajuns în buzunarul concurenţei. Şi mai ştiu ceva: un client mulţumit îţi poate aduce încă 3 clienţi, dar unul nemulţumit îţi alungă alţi 10! Iar blogul are puterea de a înmulţi nişte numere. Dar să nu facem socoteli…

Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar se pare Nippur Pharm recidivează.

O lume de frustraţi

Este exagerat titlul meu din seara asta.

Însă voiam atât să vă spun: am mai băgat o categorie în oala de periculoşi: alături de proşti, la mică distanţă stau frustraţii. Feriţi-vă de ei cât puteţi de tare. Nu le daţi informaţii despre voi, despre ei, despre nimeni. De fapt, şi la ce vă-ntreabă, răspundeţi-le monosilabic. Cel mai bine: să nu aveţi de-a face cu ei.

Vă zic, sunt periculoşi. Şi cred că la mică distanţă de ei stau invidioşii. Da’ ăştia nu-s chiar aşa de păcătoşi, că invidia trece. Da’ frustrarea-i pe viaţă.

Trimiteţi dedicaţiile pe adresa…

Eu am doar una. Foarte specială. Bannng! Dumneavoastră? 😀

sursa

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 167 queries in 0.300 s