Întotdeauna mi-a plăcut sms-ul de după o întâlnire de suflet, în care el îţi urează a enşpe mia oară “noapte bună” şi mulţumeşte Universului că i te-a scos în cale. Mereu am visat mai frumos, adormind cu telefonul lângă ureche, după ce tocmai “l-am mai auzit o dată”. Pe el, nu pe telefon. Insistenţele bărbaţilor pot fi foarte drăgălaşe atunci când sunt bărbaţii potriviţi. Şi când nu sunt mai mulţi deodată.

De aceea, fac următoarea recomandare: sms-ul. Merge la orice oră din zi şi din noapte, chiar dacă o trezeşti şi face spume, imediat se topeşte când vede că e de la tine. Plus, sms-ul e bun că îl poate păstra şi citi când se plictiseşte în autobuz. Sau când se enervezează şi e hotărâtă să te şteargă cu totul din viaţa ei: primul lucru cu care începe e sms-ul. După care se înmoaie şi se mai (răz)gândeşte un pic.

Însă, dacă ai cumva cea mai mică îndoială despre câţi “i” să tastezi în coada verbului “a şti” sub diferite conjugări, abandonează! Dacă ai şi cel mai mic dubiu în legătură cu unde-i locul cratimei în cuvântul “vreo”, renunţă! Şi la cratimă şi la sms, că altfel renunţă fata la tine, dacă-i fată deşteaptă. Dacă nu se prinde, dă-i cu sms-ul, că prinde la fix. Adică, n-are ce strica, dacă-i stricat de dinainte. :p

Concluzia: dacă un om n-a învăţat care-i spielu’ cu cratima şi al doilea “i” (că al treilea e deja pentru olimpici) până în clasa a 3-a, e pierdut. N-are să mai înveţe în veci. Plus, probabil a mai ratat vreo câteva chestii pe ici pe colo, prin punctele esenţiale din toate clasele pe care (nu neapărat cu greu, ci cu plăcere) le-a absolvit. Cu plăcere zic, fiindcă i-o fi plăcut mai mult mersul la şcoală decât rămasul la şcoală. E şi asta o treabă.

N-am nimic cu cei care nu ştiu să scrie; doar nu omoară pe nimeni. Doar din când în când, pe maestra pasiune. E păcat că ajungi să apreciezi un băiat, când ştie să scrie corect un sms. Dar nu e nici un păcat să nu apreciezi un băiat din fix acelaşi motiv. Gândiţi-vă, nu e un joc de cuvinte. Îţi vei mulţumi la un moment dat.