Luna: September 2010 (Pagina 2 din 4)

Bloggeri cu suflet

Preiau leapşa cu mai multă onoare decât v-aţi imagina. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, e vorba de un top 5 al bloggerilor de suflet. O scriu gândindu-mă la oameni, nu la blogurile lor. Şi nu ca să îi recomand, ci ca să îi mărturisesc.

1. Alexandru Negrea – înainte să-l cunosc şi îi citeam blogul, mi se părea cel mai profi blog. Era scris într-un ton atât de politicos, încât atunci când am dat mâna cu băiatul în pantaloni largi şi tenişi nu am făcut nici un fel de legătură cu el. Pe vremea aia, era buddha, iar în capul meu, tonul mega-manierat şi user-friendly de pe blog se asocia cu un costum la dungă şi cravată sugrumată bine.
Alex e bloggerul care a crezut în mine, înainte de a şti eu însămi că exist pe faţa blogosferei şi e cel care m-a promovat constant până în ziua de astăzi. E tipul pe care îl sun oricând să îl întreb: e ok să îi înjur pe ăştia? şi e cel care m-a învăţat că valoarea ţi-o dai singur, nu trebuie să aştepţi pe alţii să o facă. Da, e pe lista cu bloggerii mei de suflet şi asta nu datorită blogului său.

2. Andrei Roşca – prima dată i-am auzit numele la Olimpiadele Comunicării din 2008 şi habar nu aveam cine este. Apoi, m-a cucerit blogul lui. Cred că a fost primul om cu care m-am dus să vorbesc, fără nici cel mai tâmpit pretext (la premiera olimpiadelor). Doar să îi spun că îmi place de el sau o chestie de genul… Iar câteva luni mai târziu, povesteam de zor pe messenger. Iar într-un moment cheie al vieţii mele- mutarea la Bucureşti- Andrei a fost cel care mi-a spus: “O să-ţi placă la nebunie!” Şi mare dreptate a avut.

3. Hoinaru – multe lucruri bune se leagă de primăvara lui 2008! Tot la OC i-am cunoscut pe el şi pe Ligia, fără să ştiu că urma să mai auzim unii de alţii mai încolo. Alex hoinaru. Aşa îl am trecut în telefon. Blogul lui e ca o gură de aer curat, după siropoşenile mele blonde. Mă distrează de fiecare dată şi rar îmi vine să îl contrazic. E un tip superisteţ şi foarte talentat. E cel de la care am învăţat că şi visele noastre cresc odată cu noi. Fiindcă lui i s-a întâmplat: a crescut mai repede decât şi-ar fi imaginat, depăşind în viteză nivelul setat în visul iniţial. Bravo lui.

4. Nina – Nina e o tipă pe care aş invita-o la nunta mea (cu toate că mă mai gândesc, că poate nu e chiar aşa o bucurie… pentru mine să mă mărit şi pentru ea – să o invit :p glumesc). Nina mi se pare scoasă din tabloul perfect pictat, al unei familii moderne, din Bucureştiul mileniului 3. Cu toate că dacă te duci la ea, zici că nu eşti în capitală. Fiindcă ei au copii pe stradă şi curte cu terasă. Iar blogul are ceea ce altele cu mult mai mult trafic şi-ar dori: o comunitate. De fiecare dată când intru la ea, am senzaţia că ajung acasă la cineva. Iar comunitatea asta nu e numai în online. Sau doar mi se pare mie?

5. Adrian Ciubotaru – mai nou, a început lumea să mă întrebe cum e Ciubotaru ăsta. Şi m-am simţit ca atunci când cunoşti o vedetă, dai mâna cu ea şi nu te mai speli două zile. Ca să dai mâna cu toţi vecinii. Să vă spun, Ciubotaru ăsta e un tip bine orientat în viaţă, puţin dispus la compromisuri şi prea puţin vedetă. Îmi place mult că scrie cu esenţă şi că de multe ori am plecat de pe blogul lui cu câte un filmuleţ sau o idee de spus mai departe. Când un om e dispus să împărtăşească ceea ce el ştie e foarte mare lucru. Unii se duc la şcoli speciale şi nu primesc ce ar trebui pentru acasă.

Şi blondele gândesc în revista JOY

Încep să ne bage în seamă! Online-ul se bucură ca un copil de-a treia salutat de unul de-a cincea. Asta până se face el mai mare decât offline-ul. Iar timpul nu trece degeaba, ascultaţi la mine!

Într-un articol despre blogosfera autohtonă şi nu numai, la capitolul bloguri personale, revista JOY menţionează blondele, cristinatm.net, andressa.ro şi questioare.com .

Ţineţi minte că mi-a apărut poza în revistă şi nici n-a trebuit să mă dezbrac pentru asta!:P

(click pe imagine pentru zoom in)

Uploaded with ImageShack.us

În fiecare seară, adorm în jale

Fiindcă la etajul 5 câinele ăla ÎNCĂ latră. Scriam eu mai demult pe facebook că mă înnebuneşte. Că latră non-stop câinele ăsta, de nu mai ştiu când doarme. Ideea e că…el încă latră. Cu preponderenţă noaptea, când pleacă stăpânul, mă gândesc. Fiindcă nici un om citav nu ar rezista în casă cu javra urlătoare.

Să vă spun, iniţial mi-e milă de el, că-l ştiu un pitbull frumuşel, şi-ntr-un apartament de două camere, nu i-o fi nici lui pe roze. Apoi, după vreo două ore de lătrat şi trei schelălăieli, mă apucă mila de mine, că vorba aia, “îs şi io om”.  De fapt, doar eu sunt om în povestea cu câinele, eu şi toţi ceilalţi nenorociţi, hărţuiţi de infernul lătrător. Că avem şi vecini. Care vecini au făcut reclamaţii peste reclamaţii, au chemat poliţia şi au răschemat poliţia. Cică n-au ce-i face. Nu câinelui, ci stăpânului. Că pe câine îl rezolvi urgent, dar stăpânului nu prea merge să-i pui ceva în mâncare. Cu toate că l-aş chema la un ospăţ şi i-aş da cât toate nopţile mele nedormite în compania javrei.

Repet, câinele nu are nici o vină. Şi îmi e milă de el, fiindcă e chinuit. Îl lasă singur şi plânge. De fapt, nu latră, ci jeleşte. E un câine chinuit. Dar nici eu nu am nici o vină. Şi nu ştiu de unde să apuc situaţia. Am fost sfătuită să nu mă agit, că se taie cauciucuri la maşini. Mă-nţelegeţi.

Întrebarea mea era: Aţi păţit cumva din astea? Sau ştiţi pe cineva care a păţit? Şi vreo soluţie?

Trebuie să ştii că există, ca să îţi poţi dori

Cineva mi-a spus astăzi că dragostea aceea există. Şi nu era televizorul.

Mi-a spus despre iubirea care îţi dă aripi şi ţie, nu numai fluturaşilor din burtă. Mi-a spus despre iubirea care te reconectează la cea mai bună variantă a ta. Şi nu cred că se referea la varianta fără burtă şi cu tot părul în loc de chelie. Mi-a spus că există iubiri care n-au nevoie de întreţineri şi care nici taxe nu cer ca să te bucuri de ele. Nici asta nu ştiu ce înseamnă, că la mine toate bucuriile au avut preţ. Înseamnă că n-am iubit niciodată?

Mi-a spus că iubirea n-aşteaptă, ci se întâmplă. Oricât de şifonat sau nebărbierit te-ar prinde. Că nu întoarce capul după mirosuri scumpe şi nici nu se îmbată din priviri parfumate. Că iubirea nu e despre atingeri sau mângâieri. Că pentru astea sunt oameni instruiţi şi bine plătiţi să le facă.

Mi-a spus că iubirea e despre întâlniri. Şi că să nu primesc la masa noastră nici un flămând creşind atenţie. Indiferent că-i zice dorul şi c-ajută, indiferent că-i zice pătrunjelul şi e-n supă.


Că există cred demult, dar încă mă pregătesc de întâlnire.

Empatia pentru criminali, promovată în filme

Tocmai am terminat de vizionat un astfel de film. Care e greşit de la început până la sfârşit, dar mai ales la sfârşit. Fiindcă o crimă e greşită indiferent de contextul în care o bagi. Indiferent!!! Nu se poate să prezentăm cazuri (imrpesionante, nu zic nu) în care publicul rezonează cu personajul principal, un erou profund nedreptăţit la un moment dat şi adânc zdruncinat înlăuntrul său. Aşa cum a fost în Law abiding citizen. Săracul ăla, cum îl cheamă… Nici vorbă de săracul. Era un criminal nenorocit. Că i-a fost omorâtă familia de faţă cu el şi justiţia nu i-a făcut dreptate ştiu. Dar fiecare criminal porneşte de undeva. Fiecare are un moment t-0, în care i se declanşează instinctele astea. Pe unii îi bate mă-sa şi ta-so acasă, pe alţii nevasta prea mult la cap, altora nu le place cum te uiţi la ei…mai ştii? Irelevant, părerea mea.

Altă cretinitate de film: Mr Brooks. Unde criminalul pleacă nepedepsit. Că era el deştept rău. Nu mă înţelegeţi greşit, ambele filme mi-au plăcut într-un fel, ca poveste. Însă mesajele pe care le transmit sunt fundamental greşite. Un film nu ar avea voie nici o clipă să trezească empatie faţă de un criminal. Genul ăsta de mesaje sunt periculoase. Cred că publicul e însetat de senzaţii noi (iar înţelegerea pentru crimă poate fi una dintre ele), dar haideţi să nu furnizăm “scuze” pentru asasinate. E ca şi cum am merge pe stradă şi am crede că toate tipele cu fuste scurte merită să fie violate. Că săracul ăla- violatorul- dacă i se scoală nişte idei la văzul minunăţiei, ce să facă?! Mă-nţelegeţi.

Iar filmul de la care am pornit e Salt. Angelina e minunată, ştiinţifico-fantastică, dar minunată. Însă empatia aia de la final m-a enervat. Nu aşa mult ca celelalte, pesemne m-am obişnuit şi eu… Pentru a omorî un om nu există scuză. Şi, vă rog, nu lăsaţi nici un film să vă facă să simţiţi altceva.

p.s. Cred că e singurul gen de film, pe care l-aş interzice copiilor mei. E prea greşit. Sunt foarte revoltată.

Copii ai globalizării, devenind victimele ei

Globalizarea ne-a crescut într-un an, ca pe alţii în zece. În fiecare an, ca pe nişte feţi-frumoşi. Ne-a pus cai şi puteri în mână, să ajungem mai repede la Paris decât la Sibiu. Ne-a dat muşchi să ne ducem şi s-a asigurat că nu ne mai întoarcem. Ne-a creat nevoia şi ne-a oferit soluţia. Ne-a trimis la luptă nişte mici greuceni, cu mânecile suflecate. Până şi visele ni le-a împrumutat, ca să ne mulţumim cu izbânzile. Toate ale ei.

Nu spun că ne-a inversat valorile, doar ni le-a modificat. Şi ne-a păcălit prin mijloace virtuale că suntem fericiţi. (Ştiu oameni care fac copii pe Skype şi au impresia că-s ai lor.) Ne-a creat prieteni pe facebook şi bloguri personale. Ne-a conectat la net şi a topit distanţe. Dar ne-a împrăştiat în toate colţurile lumii, reuşind să ne convingă că aşa e cel mai bine. Diabolică lucrare. Dar perfectă, nu-i aşa?

Mama-globalizare ne-a crescut ca un părinte lacom să-şi vadă copilul olimpic. Plătind medalii cu însăşi viaţa acelui copil. Căci ne-a vitregit trăirea şi ne-a omorât simţirea. Ne-a cules de mici, dar nu ne-a lăsat să creştem. Decât muşchi. Ne-a ocupat timpul, dar nu ne-a umplut viaţa. Decât cu iluzii.

Oficial, mă declar un copil adoptat şi nefericit. Globalizarea e mama mea vitregă. Şi mă doare mai rău decât v-aţi imagina.

p.s. Şi cine ştie povestea ştie că Greuceanu n-a reuşit singur, ci cu ajutoare. Globalizarea a început să despartă oameni, fiindcă s-a temut de ei. Împreună oamenii sunt cei mai puternici.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 154 queries in 0.191 s