Sunt genul care să fie sunată.
În afară de mama, nu prea sun pe nimeni. Nu dau telefoane de curtoazie, ci doar de necesitate. Fiindcă prefer să mă întâlnesc cu un om decât să fac muşchi la timpan. De asta, rarele mele telefoane de “mi-e dor de tine” sunt privite circumspect, cel puţin într-o primă fază.
Întotdeauna am fost aşa. Şi cu prietenele şi cu prietenii mei. Iar experienţa m-a învăţat că niciodată nu e bine să suni dacă nu ai ceva de zis. Ceva , orice. Că ai fost la piaţă. Că te-ai stricat la stomac. Că ai mâncat de dimineaţă. Că ţi-ai băut cafeaua. Orice, oricât de banal. Ai nevoie de un subiect de pornire, de la care discuţia poate curge înspre câte minute ai.
Iar cu băieţii… primul meu prieten care a observat năravul ăsta cu telefonul mut a fost prin clasa a zecea. Cică a făcut el un experiment: nu m-a sunat două zile, iar eu n-am zis nimic. Încrezută eram de mică. Şi pe măsură ce trece timpul, sunt tot mai convinsă că un tip care te vrea, te caută. Că un tip care te vrea nu ţine cont cine şi de câte ori sună. Că un tip care te vrea insistă. Nu face chestiile astea? Nu sunt eu cea care pierde.
Nu în frecvenţa telefoanelor stă o relaţie de suflet (fiindcă nimic nu e obligatoriu pe lumea asta. Un telefon pe zi- cu atât mai puţin. ), însă ea -frecvenţa- este un indice important. Iar lucrurile astea funcţionează unidirecţional, n-o să mă convingeţi de contrariu. Fiindcă în lumea mea, bărbatul e încă vânătorul. Dar un vânător fără puşcă degeaba vrea să fie vânător.
p.s. Nu ştiu de ce am pus melodia asta, dar mă enervează oamenii care au impresia că li se cuvine. În afară de telefoane, bineînţeles :p
