Se întâmplă tot mai des să îmi placă şi copiii altora (că de ai mei îmi va plăcea oricum, atunci când i-oi avea). Nu-mi vine să cred cât timp a trecut de la începuturile schimbării şi câte s-au mai schimbat pe parcurs.

Mărturisesc: mă schimonosesc fără talent, dar mă înduioşez mai ceva ca bunicuţele holbate prin parc. (Ciudat e că nu toţi pruncii au efect din ăsta asupra mea. Pe unii încă îmi vine să-i arunc de la etaj. Cu părinţi cu tot, după caz. Asta aşa, ca măsură de siguranţă, nu carecumva să aibă şi alte rateuri înmulţitoare. )

Şi i-aş privi la infinit, aş împrumuta pleoapele lor uşoare şi bucuriile de nicăieri. Şi aş învăţa de la ei să plâng cu suspine atunci când mă doare. Sau mi-ar plăcea să-mi amintesc uitarea. Şi sânul mamei. Oare de ce mi-a rămas doar gustul lacrimilor de când pleca ea dimineaţa? 
Şi aş opri fiecare clipă care-i aduce mai aproape de conştiinţă şi de memorie, care le perverteşte emoţiile şi le setează programe de funcţionare socială.
I-aş păstra mici şi nu le-aş spune niciodată de ce e mai bine aşa.

* iar în contextul unei primăveri atât de generoase, mai nou, abia aştept weekend-ul să-mi plimb finuţa şi să-i povestesc…