Lăsaţi copiii mici. În pace.

Se întâmplă tot mai des să îmi placă şi copiii altora (că de ai mei îmi va plăcea oricum, atunci când i-oi avea). Nu-mi vine să cred cât timp a trecut de la începuturile schimbării şi câte s-au mai schimbat pe parcurs.

Mărturisesc: mă schimonosesc fără talent, dar mă înduioşez mai ceva ca bunicuţele holbate prin parc. (Ciudat e că nu toţi pruncii au efect din ăsta asupra mea. Pe unii încă îmi vine să-i arunc de la etaj. Cu părinţi cu tot, după caz. Asta aşa, ca măsură de siguranţă, nu carecumva să aibă şi alte rateuri înmulţitoare. )

Şi i-aş privi la infinit, aş împrumuta pleoapele lor uşoare şi bucuriile de nicăieri. Şi aş învăţa de la ei să plâng cu suspine atunci când mă doare. Sau mi-ar plăcea să-mi amintesc uitarea. Şi sânul mamei. Oare de ce mi-a rămas doar gustul lacrimilor de când pleca ea dimineaţa? 
Şi aş opri fiecare clipă care-i aduce mai aproape de conştiinţă şi de memorie,
care le perverteşte emoţiile şi le setează programe de funcţionare socială.
I-aş păstra mici şi nu le-aş spune niciodată de ce e mai bine aşa.

* iar în contextul unei primăveri atât de generoase, mai nou, abia aştept weekend-ul să-mi plimb finuţa şi să-i povestesc…

Articolul anterior

Nu mai trăim în viaţa noastră

Articolul următor

2% pentru Smurd

  1. Saptama trecuta ii spuneam lui Sorin ca eu as fi vrut sa pastrez fetele mai mici, pe la 4-5 ani asa. Mi-a marturisit ca si el s-a gandit la asta, ca ar fi vrut sa le pastreze departe de griji si responsabilitati, dar asta nu se poate. 🙁

    0
  2. nina, plus, atunci când sunt mici altfel te joci cu ei, îi poţi pupa şi “drăgăni” după plac. Apoi, când mai cresc, încep să se strâmbe :p

    Alexandru, nu are rost să-i pierd timpul de acum pentru un mâine inevitabil.
    Şi mie mi s-a spus. Şi tot degeaba.

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 158 queries in 0.324 s