Luna: May 2010 (Pagina 1 din 3)

Să forwardăm limba română urmaşilor noştri

Că engleza o învaţă şi singuri.

Tocmai am păţit ruşinea ruşinilor. Pe principiul “râde ciob de oală spartă”. Ştiţi, eu, aia care mă băteam cu pumnu’n piept şi arătam pe alţii cu degetul. Eu, aia care mă intoxicam de englogismele chinuite în pseudofraze, în care nici acordul de număr, nici ăla de gen nu mai conta. Eu, aia care 3 zile la rând am rămas blocată în adidaşi şi n-am pus strop de fond de ten pe obrazu-mi fin, doar ca să nu fiu “ca toată lumea”. Ştiam că nu în papuci îţi stă acel ceva, dar a fost un soi de răzvrătire mută, un gest-simbol, care mă satisfăcea într-un fel ciudat, fiindcă doar eu ştiam. Eram nemachiată şi fără tocuri, dar totuşi cea mai invidiată. Nu că mi-aş fi dorit asta. Şi nici măcar nu mi-a plăcut.

Dar să revenim la oile noastre şi la logica împărtăşită, că printre rândurile de mai sus s-a strecurat cenzura. Dar cum ideile româneşti sunt obişnuite să treacă de ea…am încrederea că aţi cules câte ceva din cele (ne)scrise.

Vorbeam la telefon cu mama de nişte “mailuri” şi “reply”-uri şi “trip”-uri şi alte  lucruri din astea importante, despre care am învăţat să vorbesc de când m-am trezit la capitală. De parcă aş fi încercat s-o impresionez pe cea care m-a învăţat să zic prima dată “ma-ma”. Cred că în subconştientul meu ştiu că o voi impresiona doar atunci când nu mă va înţelege, fiindcă voi vorbi prea ştiinţific sau prea “corporate” sau prea “business” sau prea trendy sau prea flendy. Da’ mama înţelege chiar dacă ea nu vorbeşte engleza. Nu i-am zis toate cele dintre ghilimele, dar i-am zis de un mail “forwardat”. Adică, trimis mai departe. – mi-a zis mama. Acum nu mai putem decât să forwardăm, de parcă să trimiţi mai departe ar cere un click în plus şi-o genuflexiune. (Unde click poate fi considerat de provenienţă onomatopeică, ceea ce îi conferă valoare  universală. Oricum, la forwardat era păcatul.)

Şi mi-a spus mama: să nu te faci ca ei.  – Ca cine?

Noroc că mi-a amintit. De asta e important să vorbeşti cu părinţii. Fiindcă îţi reamintesc de cine eşti cu adevărat. Eu nu ştiu ce înseamnă asta, foruardat. Dar aduce a retardat. Aşa-i?

Poveşti de la absolvire

Întrucât până la absolvirea facultăţii mai am (cu voia bunului Dumnezeu, încă puţin), o să povestesc despre absolvirea clasei a opta. Momentul în care dimensiunea emoţional-serioasă a şcolii în viaţa mea s-a cam încheiat. Şi astăzi când mă visez la şcoală, sunt întotdeauna în generală, cu colegii de atunci şi profii de acolo.. Din liceu nu ştiu dacă am visat vreunul, probabil din cauza respectului sublim dar cu desăvârşite lipsit, pe care îl purtam. Din facultate, însă…îmi amintesc nişte coşmaruri, ceea ce nici nu e aşa de rău, având în vedere că nu învăţ să joc din glezne.

Absolvirea clasei a 8a a fost în mai multe faze: banchetul, curtea şcolii şi petrecerea clasei noastre. Am fost un colectiv tare fain în generală, uniţi la modul ăla clasic. Am crescut împreună practic. Sunt multe amintiri dragi din acei ani, cu zilele de naştere sărbătorite acasă, cu jocul cu banul şi petrecerile noastre tematice. Dada, munceam zile întregi înainte de o asemenea petrecere. Părinţii, zile întregi după. 🙂

Şi fiindcă mi-au fost dragi toţi, inclusiv profii, care şi-au pus amprenta pe fiinţa mea, sfârşitul clasei a opta a fost un eveniment dincolo de ţoale şi petreceri, aşa cum a fost cel din liceu. Incomparabil. Desfăşurarea din curtea şcolii a fost rapidă, că deja eram cu morcovu’ din cauza Capacităţii. Dar la banchet … la banchet a fost altceva.

În primul rând, trebuie să vă spun că era prima dată când mă pensasem. Prima dată când ieşeam din casă machiată (a se înţelege invizibil machiată, dar pentru “atitudine” 😛 ). Eram atât de emoţionată când am ajuns la sală, încât nu-mi amintesc nimic, decât de pe casetă (mama era pe post de paparazzi). Pe vremea aia eram deşteaptă rău (am terminat şefă de promoţie) şi m-au pus să ţin discursul. Mare onoare şi responsabilitate în faţa tuturor colegilor şi profilor. Cum să aduni 8 ani în câteva cuvinte? Nu mai ştiu ce-am zis, cu toate că ciorna o am şi acum pe undeva… iar pe casetă a rămas tot. Ideea e că sfârşitul l-am rostit tremurat, iar punctul l-am pus cu o lacrimă. După care au urmat toate celelalte (lacrimi), căci i-am făcut pe toţi să plângă! De fapt, nu eu i-am emoţionat, ci toate câte fuseseră şi se terminaseră. De la primele bastonaşe, la prima dictare, până la ultima teză. Era şi învăţătoarea noastră acolo. Şi în sală şi în discurs. Şi în lacrimi..

La 4 ani (sau 5?) de la terminarea clasei a 8a, am făcut întâlnire de clasă. Doar noi şi diriga. Noi eram mult mai schimbaţi decât ne-am fi putut imagina sau dori (unii dintre noi), ea era la fel. Atât de bine mi-a picat revederea şi întotdeauna mă voi bucura să-mi întâlnesc un fost coleg, indiferent cât e de profesor doctor sau cât nu. Fiindcă, de fiecare dată, e o reîntâlnire cu tine. Fiindcă ne raportăm unii la alţii ca atunci, ca pe (ceea ce a fost) vremea noastră. Când diferenţele erau de culoare la penar şi loc în catalog. Prietena mea cea mai bună (colegă şi de generală) îmi scria în albumul de final de liceu că îşi doreşte să nu uităm niciodată de fetiţele de la şcoala 4 şi că avem o datoria faţă de ele… Iar astăzi, am doar certitudinea că le-am dezamăgit. Dintr-un anumit punct de vedere, amândouă. Pe amândouă.

Mulţumesc lui hoinaru că m-a făcut să-mi amintesc atâtea. Luaţi leapşa şi voi! Face bine la spirit.

Să hrănim frumuseţea!

De când sunt beauty editor la ELLE (atâta îmi place cum sună, că-i bag în ceaţă pe toţi cărora le zic. Probabil oamenii îşi imaginează că înseamnă ceva super-savant, dacă-mi permiteţi exprimarea, iar eu tocmai de aia o zic. Măcar aparenţele să le păstrăm, căci culoarea părului se vede de la un semafor.) … am învăţat multe despre frumuseţe, până şi nume de parfumuri franceze am reuşit să pronunţ! Nu pe toate, dar mă îndrept către… Ce voiam să spun e că postul acesta nu e despre farduri şi creme de lux, că pentru astea avem revista. Şi pe mine acolo (bine, nu numai pe mine, dar din nou suna bine).

//Iar într-o continuare a ceea ce a fost un post complet neplătit, dar perfect sincronizat cu o campanie de la Nivea (despre frumuseţea naturală) doresc să menţionez că tema articolului era frumuseţea interioară, nu cea naturală. Că se ating în sensuri pe alocuri nu contest, dar niciodată nu se suprapun. Fiindcă ştiu persoane de o rară urâţenie naturală a trăsăturilor feţei şi texturii pielii şi formei ochilor şi angulaţiei nasului şi dimensiunii urechilor şi etc, dar cu o frumuseţe interioară atât de puternică, încât le umbreşte pe toate celelalte. Am avut şocuri în repetate rânduri, când mi-a spus cineva despre o anumită persoană dragă mie (după o poză, fără să o cunoască ) că e …tristă situaţia. Era vorba de un băiat de care-mi plăcea. Şi luat punctual pe zone anatomice, cineva ăla avea dreptate, cele mai tragice erau urechile. Tragedia constând în faptul că eu nici nu am conştientizat că omul are aşa ceva, până la argumentul fotografic. Pentru mine, puştiul era un ansamblu, mult mai mult decât cele două urechi :p . Fiindcă eu îi cunoşteam chipul viu, nu încremenit pe o hârtie. Asta se întâmpla prin clasa a 3a, dar şocul s-a repetat, nu întotdeauna în cazuri analog. Că am avut şi iubiţi frumoşi!//

Şi fiindcă întotdeauna am perceput un om fără să-i reţin culoarea părului sau marca de la geacă (în schimb, pe unii îi ştiu după dinţi! sau lipsa lor, depinde..), dar mereu  am ţinut minte dacă a vorbit ceva deosebit sau s-a uitat într-un fel anume, cred că frumuseţea nu stă pe chip.

Săptămâna aceasta îmi hrănesc frumuseţea cu “Inteligenţa materiei” a prof. C. Dulcan, o carte care te sperie la cât e de groasă şi la cât de repede o citeşti. Iar cu bunăvoinţa celor de la buybooks.ro (m-or fi văzut mai blondă, dar cu potenţial) după ce termin cu Dulcan continui

Nici nu contează ordinea. (După ce-am finalizat comanda, am primit cărţile fix a doua zi, deci super prompţi oamenii. Singura problemă e că au multe titluri pe site şi puţine pe stoc. Eu am găsit ce-mi doream din a 2a încercare.)

Dar frumuseţea nu stă nici în suma cărţilor citite, ci în ce au lăsat ele în sulfetul omului. De asta e bine să ne preocupăm a-l bucura. Frumuseţea nu stă pe chip. Aici doar se vede. Să aveţi poftă!

Gesturi care ne mănâncă

…pe noi şi îi disperă pe ceilalţi.

Acest post vine în urma unei remarci pe care am făcut-o pe twitter, la care am primit o mulţime de reacţii. Bine, mulţimea se vede mare de la cei 164 ai mei, deci e discutabil. Totuşi…

Apoi, m-am întrebat dacă doar femeile sunt deranjate de gest sau şi domnii se îngreţoşează profund la vederea unui cospecimen în exercitarea actului scărpinăcios. Niciodată la executarea lui. Dacă e în privat e ok? (Eu spun categoric DA, fiindcă toţi ne scobim în nas, să fim sinceri, însă doar unii o fac la semafor) Şi dacă tot ne-am pornit pe scârboşenii sau gesturi urâte (că ştiu să vorbesc şi frumos în context urât!), să nu ne oprim aş zice! Ar mai fi aşa, după umila mea părere, desigur : pe asta cu scobitul am stabilit-o.

  • Urmează scărpinatul în ureche cu un deget înfipt ţeavă şi cotul la 90 de greade, care împreună se angajează într-o mişcare scurtă, puternică şi repetată, de sus în jos. Mă disperă. Asta nu fac nici în privat, fiindcă gestul în sine mi se pare îngrozitor de…îngrozitor! Nu ştiu cum să zic… Şi pe mine mă “papă” urechile pe dinăuntrul lor, să zic aşa, dar degetele nu-mi satisfac această nevoie, mă-nţelegeţi. Şi nu sunt deloc p0rn0, credeţi-mă. Ceara din urechi şi coatele la 90 de grade sunt moartea pasiunii chiar şi pentru imaginaţia blondă.
  • Apropo de asta, într-o înlănţuire logică, trecem un etaj mai jos: gura. Scobitul între dinţi în public. Un mare NU! Cine nu se are bine cu dentistul sau are spaţieri între dinţi sau egal din ce motiv suferă de asemenea jene bucale să meargă la baie să rezolve problema! Nici mâna ca paravan în faţa figurii nu salvează situaţia. Schimonoseala gratuită nu e apreciată nicăieri. Iar gestul l-am văzut la mese “de soi”, unde oamenii aveau pretenţii. Unii de la alţii, nicidecum de la ei înşişi.
  • Unghia de la degetul mic lăsată lungă pe modelul “şofer de tir” nu cred că e în target să dezbatem, nu că ar fi pe cale de dispariţie, dar nu cred că are vreo şansă vreun careva să vadă aici şi să înveţe ceva. Adică, sper că n-am cititori cu unghii mari la degetul mic! Nu că lor nu le-ar plăcea blondele…doar au aşa postere frumoase la ei la serviciu.
  • Nu neapărat greţos, dar tot urât: femeile care poartă o bluză tip corset, fără bretele şi mereu trag în sus de material, de frica nu carecumva să facă un striptease pe gratis. Asta de la tata o ştiu, când mi-a zis înainte de o nuntă (aveam o rochiţă din asta) că dacă mi-e mare, s-o las încolo, că nu-i frumos să te îmbraci la sindrofie în haine de căpătat. Cred că are dreptate. Iar problema am rezolvat-o schimbând sutienul, nicidecum rochiţa 😉
  • Din aceeaşi serie fac parte: trasul ciorapilor pe sub fustă, aranjatul sutienului,
  • dar ce ziceţi de rujat în public (că nu se face ştim deja, dar zic…e bleacs? moartea pasiunii? sau e sexy)

Iar despre mai multe scărboşenii măncăricioase ‘au ba ziceţi dumneavoastră, că eu prea m-am concentrat pe subiect. Mi-e să nu visez acuma şoferi de tiruri cu Pamela Anderson la geam.

ELLE de iunie – un cadou de ziua mea

Nici nu vă imaginaţi cât m-am holbat la lista cu numele redactorilor ELLE, imaginându-mi cum apare şi o Miruna printre rânduri.. Dada, uneori îţi doreşti atât de mult ceva, încât începi să vezi chestii…

Aşadar, am plăcerea a vă anunţa că primul număr al revistei, în care semnez şi eu câteva materiale a văzut lumina tarabelor! Şi abia azi – lumina băii mele, locul în care mă regăsesc şi mă plimb cu gândul atâta cât mă ţin minţile. Abia azi am avut timp să stau pe-ndelete cu revista între palme. Cert e că niciodată n-o să-mi placă să-mi (re)citesc textele. Parcă îşi pierd din prospeţime şi parcă le diluez din încărcătura emoţională cu care le-am învestit iniţial.

Încet-încet, încep să prindă un sens punctele din viaţa mea (cum zicea Jobbs – connecting the dots), acum 2 ani cadoul de ziua mea venea cu primul articol publicat pe empower.ro . Şi fiindcă tot nu m-am mulţumit cu obişnuitul, iată-mă. În continuare, îmi place la nebunie! V-aş mai povesti de colegi şi de şefi, dar poate veţi zice că exagerez. Alţii că mi se pare. Cei mai mulţi, că linguşesc.

Dar poate ideea principală  – aşa cum spunea cineva, cu un soi de caldură sinceră – e ca eu să fi ajuns în locul potrivit. Iar restul vine de la sine. Întotdeauna.

——-

Şi, vă rog, NU-mi spuneţi cum vi se pare!

foto

Cu programare, in Piaţa Victoriei

Programare la protest, că-i ziua şi protestul, iar la ştiri sunt luate toate domeniile bugetare, la rând. De zici că facem inventar. Mie îmi pare atâta de rău. Fiindcă vor muri oameni, credeţi-mă. Oameni nevinovaţi, atâta vreme cât prostia nu e încadrabilă penal.

Eu le ţin pumnii tuturor celor care protestează. Ba le furnizez şi furculiţele din bucătăria mea, să nu meargă oamenii cu mâna goală la luptă. Cu toate că mai bine ar fi mers cu ochii deschişi la vot. Asta e mai rău ca la şcoală, când făceau doi tâmpiţi o boacănă, da’ toată clasa trebuia să stea cu mâinile la spate. Acu’ un singur tâmpit face BOaCăna (şi până la urmă îmi va şi părea rău că am ortografiat aşa, că omul a plătit în multe fire albe – şi mi-e teamă că “multe” nu se va opri la “fire”) da’ tot el dă pedeapsa. Iar cel care îi dă tâmpitului ideea e scos prea puţin în faţa clasei. De data asta, nici măcar n-o încasează.

A, şi acesta nu este un post politic. Fiindcă nu mi-aş mânji tastele într-o astfel de combinaţie. E doar o părere de rău. Un fel de pre+doliu.

Şi ce paradox! Să te întorci înfrânt din Piaţa Victoriei. Sau credeaţi că victoria va pleca de la guvern… Vreodată. Către români.


Pagina 1 din 3

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 114 queries in 0.623 s