Poveşti de la absolvire

Întrucât până la absolvirea facultăţii mai am (cu voia bunului Dumnezeu, încă puţin), o să povestesc despre absolvirea clasei a opta. Momentul în care dimensiunea emoţional-serioasă a şcolii în viaţa mea s-a cam încheiat. Şi astăzi când mă visez la şcoală, sunt întotdeauna în generală, cu colegii de atunci şi profii de acolo.. Din liceu nu ştiu dacă am visat vreunul, probabil din cauza respectului sublim dar cu desăvârşite lipsit, pe care îl purtam. Din facultate, însă…îmi amintesc nişte coşmaruri, ceea ce nici nu e aşa de rău, având în vedere că nu învăţ să joc din glezne.

Absolvirea clasei a 8a a fost în mai multe faze: banchetul, curtea şcolii şi petrecerea clasei noastre. Am fost un colectiv tare fain în generală, uniţi la modul ăla clasic. Am crescut împreună practic. Sunt multe amintiri dragi din acei ani, cu zilele de naştere sărbătorite acasă, cu jocul cu banul şi petrecerile noastre tematice. Dada, munceam zile întregi înainte de o asemenea petrecere. Părinţii, zile întregi după. 🙂

Şi fiindcă mi-au fost dragi toţi, inclusiv profii, care şi-au pus amprenta pe fiinţa mea, sfârşitul clasei a opta a fost un eveniment dincolo de ţoale şi petreceri, aşa cum a fost cel din liceu. Incomparabil. Desfăşurarea din curtea şcolii a fost rapidă, că deja eram cu morcovu’ din cauza Capacităţii. Dar la banchet … la banchet a fost altceva.

În primul rând, trebuie să vă spun că era prima dată când mă pensasem. Prima dată când ieşeam din casă machiată (a se înţelege invizibil machiată, dar pentru “atitudine” 😛 ). Eram atât de emoţionată când am ajuns la sală, încât nu-mi amintesc nimic, decât de pe casetă (mama era pe post de paparazzi). Pe vremea aia eram deşteaptă rău (am terminat şefă de promoţie) şi m-au pus să ţin discursul. Mare onoare şi responsabilitate în faţa tuturor colegilor şi profilor. Cum să aduni 8 ani în câteva cuvinte? Nu mai ştiu ce-am zis, cu toate că ciorna o am şi acum pe undeva… iar pe casetă a rămas tot. Ideea e că sfârşitul l-am rostit tremurat, iar punctul l-am pus cu o lacrimă. După care au urmat toate celelalte (lacrimi), căci i-am făcut pe toţi să plângă! De fapt, nu eu i-am emoţionat, ci toate câte fuseseră şi se terminaseră. De la primele bastonaşe, la prima dictare, până la ultima teză. Era şi învăţătoarea noastră acolo. Şi în sală şi în discurs. Şi în lacrimi..

La 4 ani (sau 5?) de la terminarea clasei a 8a, am făcut întâlnire de clasă. Doar noi şi diriga. Noi eram mult mai schimbaţi decât ne-am fi putut imagina sau dori (unii dintre noi), ea era la fel. Atât de bine mi-a picat revederea şi întotdeauna mă voi bucura să-mi întâlnesc un fost coleg, indiferent cât e de profesor doctor sau cât nu. Fiindcă, de fiecare dată, e o reîntâlnire cu tine. Fiindcă ne raportăm unii la alţii ca atunci, ca pe (ceea ce a fost) vremea noastră. Când diferenţele erau de culoare la penar şi loc în catalog. Prietena mea cea mai bună (colegă şi de generală) îmi scria în albumul de final de liceu că îşi doreşte să nu uităm niciodată de fetiţele de la şcoala 4 şi că avem o datoria faţă de ele… Iar astăzi, am doar certitudinea că le-am dezamăgit. Dintr-un anumit punct de vedere, amândouă. Pe amândouă.

Mulţumesc lui hoinaru că m-a făcut să-mi amintesc atâtea. Luaţi leapşa şi voi! Face bine la spirit.