Poveşti de la absolvire

Întrucât până la absolvirea facultăţii mai am (cu voia bunului Dumnezeu, încă puţin), o să povestesc despre absolvirea clasei a opta. Momentul în care dimensiunea emoţional-serioasă a şcolii în viaţa mea s-a cam încheiat. Şi astăzi când mă visez la şcoală, sunt întotdeauna în generală, cu colegii de atunci şi profii de acolo.. Din liceu nu ştiu dacă am visat vreunul, probabil din cauza respectului sublim dar cu desăvârşite lipsit, pe care îl purtam. Din facultate, însă…îmi amintesc nişte coşmaruri, ceea ce nici nu e aşa de rău, având în vedere că nu învăţ să joc din glezne.

Absolvirea clasei a 8a a fost în mai multe faze: banchetul, curtea şcolii şi petrecerea clasei noastre. Am fost un colectiv tare fain în generală, uniţi la modul ăla clasic. Am crescut împreună practic. Sunt multe amintiri dragi din acei ani, cu zilele de naştere sărbătorite acasă, cu jocul cu banul şi petrecerile noastre tematice. Dada, munceam zile întregi înainte de o asemenea petrecere. Părinţii, zile întregi după. 🙂

Şi fiindcă mi-au fost dragi toţi, inclusiv profii, care şi-au pus amprenta pe fiinţa mea, sfârşitul clasei a opta a fost un eveniment dincolo de ţoale şi petreceri, aşa cum a fost cel din liceu. Incomparabil. Desfăşurarea din curtea şcolii a fost rapidă, că deja eram cu morcovu’ din cauza Capacităţii. Dar la banchet … la banchet a fost altceva.

În primul rând, trebuie să vă spun că era prima dată când mă pensasem. Prima dată când ieşeam din casă machiată (a se înţelege invizibil machiată, dar pentru “atitudine” 😛 ). Eram atât de emoţionată când am ajuns la sală, încât nu-mi amintesc nimic, decât de pe casetă (mama era pe post de paparazzi). Pe vremea aia eram deşteaptă rău (am terminat şefă de promoţie) şi m-au pus să ţin discursul. Mare onoare şi responsabilitate în faţa tuturor colegilor şi profilor. Cum să aduni 8 ani în câteva cuvinte? Nu mai ştiu ce-am zis, cu toate că ciorna o am şi acum pe undeva… iar pe casetă a rămas tot. Ideea e că sfârşitul l-am rostit tremurat, iar punctul l-am pus cu o lacrimă. După care au urmat toate celelalte (lacrimi), căci i-am făcut pe toţi să plângă! De fapt, nu eu i-am emoţionat, ci toate câte fuseseră şi se terminaseră. De la primele bastonaşe, la prima dictare, până la ultima teză. Era şi învăţătoarea noastră acolo. Şi în sală şi în discurs. Şi în lacrimi..

La 4 ani (sau 5?) de la terminarea clasei a 8a, am făcut întâlnire de clasă. Doar noi şi diriga. Noi eram mult mai schimbaţi decât ne-am fi putut imagina sau dori (unii dintre noi), ea era la fel. Atât de bine mi-a picat revederea şi întotdeauna mă voi bucura să-mi întâlnesc un fost coleg, indiferent cât e de profesor doctor sau cât nu. Fiindcă, de fiecare dată, e o reîntâlnire cu tine. Fiindcă ne raportăm unii la alţii ca atunci, ca pe (ceea ce a fost) vremea noastră. Când diferenţele erau de culoare la penar şi loc în catalog. Prietena mea cea mai bună (colegă şi de generală) îmi scria în albumul de final de liceu că îşi doreşte să nu uităm niciodată de fetiţele de la şcoala 4 şi că avem o datoria faţă de ele… Iar astăzi, am doar certitudinea că le-am dezamăgit. Dintr-un anumit punct de vedere, amândouă. Pe amândouă.

Mulţumesc lui hoinaru că m-a făcut să-mi amintesc atâtea. Luaţi leapşa şi voi! Face bine la spirit.

Articolul anterior

Să hrănim frumuseţea!

Articolul următor

Să forwardăm limba română urmaşilor noştri

  1. La mine a fost exact invers. Nu m-am simtit bine in generala si m-am simtit foarte bine in liceu, atat datorita colegilor cat si profesorilor. Banchetul de la sfarsitul clasei a opta? Unul din cele mai scarboase evenimente la care am fost doar pentru ca m-au obligat ai mei. As vrea sa pot sterge cu buretele.

    Nu m-as fi asteptatca liceul sa fie total diferit si am fost foarte speriata la inceput. Asa ca pana la urma a fost ca si cum as fi despachetat incetisor un cadou frumos. Asta a fost perioada liceului pentru mine. Banchetul claselor a 12a? In Poiana Brasov. Am fost singura nebuna care n-a avut rochie pentru eveniment, ai mei ar fi vrut sa-mi ia dar i-am convins ca n-are rost sa arunce bani aiurea si ca pot sa ma duc cu o fustita neagra si cu o bluzita maro-bejulie. Am schimbat totusi costumatia dupa masa festiva. Pentru ca promisesem ca o sa vin in pantaloni scurti. Rosii. Si m-am schimbat in pantaloni scurti rosii si tricou rosu. Dar am ramas cu aceleasi sandale bejulii cu toace de 12 cm. Si am dansat (mai corect spus ar fi topait) de mi-am rearanjat organele inauntru pe alte pozitii de cat alea pe care au fost proiectate sa stea. Si apoi am trecut la costumatia finala de discoteca, pantaloni negri lungi de stofa si un tricou alb cu un paianjen enorm desenat pe piept. Si am inghetat in discoteca si am colectat haine de la tot restul clasei si m-am pus intr-un fotoliu si m-am acoperit cu ele. Si dupa aia scormonea colega mea de banca dupa mine pe sub haine :))

    La banchetul de la terminarea primei facultati n-am fost. Si nu merg nici anul asta. Nu merita.

    >:D<
    Pentru amintiri.

    0
  2. Buna Miruna,

    Citesc de ceva vreme articolele tale, care ma destind de cele mai multe ori datorita manierei in care le scrii.
    Acesta (Povesti de la absolvire) m-a impresionat in mod deosebit, poate si datorita faptului ca poate, pentru multi cei care erau “destepti rau” in scoala generala (fie ca au terminat sau nu ca sefi de promotie), “dimensiunea emotional- serioasa a scolii in viata lor”….intr-adevar s-a cam incheiat odata cu terminarea gimnaziului.
    Amintirea invatatoarei/dirigintei, petrecerile copilariei, excursii si tabere, cateva chiuluri nevinovate….copilul in devenire ce trece prin cele mai importante stadii ale dezvoltarii sale…toate astea nu se pot uita!
    Liceul, facultatea….nu lasa aceeasi amprenta, sunt de acord cu tine. Vag imi aduc aminte de dirigintele din liceu, dar nu am cum sa-mi uit vreodata invatatoarea sau diriginta din clasa a opta!

    Frumoasa evocarea ta!

    0
  3. Banchetul de clasa a 8a a fost asa ca un punct de tranzitie.
    Pt.baieti (cel putin pt mine) a fost momentul in care am inceput sa ma simt cu adevarat adolescent
    Pt.fete…momentul in care “domnisoara” n-a mai fost un termen chiar asa nefamiliar

    0
  4. brontozaurel, nu te duci pentru că merită, ci te duci pentru că MERIŢI! într-un fel mai egoist aşa..

    Ramona, hehe … cunoşti sentimentul, sau? 🙂 Mă bucur să te ştiu aici, din când în când. Mi-ai adus aminte de primul meu chiul adevărat. Eram într-a 8a. Şi ne-am dus la un internet cafe să intrăm pe mirc :))))

    Nicule, pentru mine a fost un rol pe care aş fi vrut să îl joc. Domnişoară nu mă simt nici acum de multe ori. Am plecat de acasă într-un “costum” şi pe tocuri, dar asta n-a însemnat că am ajuns mai domnişoară la banchet. Dar, cum zici tu…au fost primii paşi, într-un fel 🙂

    0
  5. Huh…saptamana viitoare ma paste o astfel de reintalnire, dar cu cei din liceu. Ma mai gandesc daca merg sau nu pt ca din mailuri am tot aflat ca unii vin cu copiii, etc si nu stiu daca sunt pregatita psihic sa vad o schimbare atat de mare; eu care nu am nici o treaba cu lucrurile casnice…..
    Leapsa am sa o iau 🙂

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 157 queries in 0.261 s