Primul Ajun departe de ei

Altădată, pe vremea asta începeam să aducem beteala şi globurile din pod. Mai întâi ne înfofoleam bine şi apoi ne urcam în lumea Crăciunului trecut. Apoi mă întrebam, ca în fiecare an, oare de ce nu oi fi strâns beculeţele şi toate podoabele mai ordonat, cu etichete eventual, pentru că ghicitorile cu praf sunt ultimul lucru pe care ţi-l doreşti în Ajun.

Apoi am fi adus bradul în casă şi l-am fi fixat în suport. După care înghesuiam reviste sub el, să stea cât mai drept şi cât mai mult. Să nu cadă peste moş grămadă, când o înghesui şi el cadourile sub brad. După care demara acţiunea împodobitul propriu-zis. Tata punea mai întâi vârful, apoi beculeţele şi beteala, mereu în ordinea asta. Întotdeauna l-am lăsat pe el să potrivească  luminile şi să culorile după plac. Fiindcă brazii împodobiţi de taţi în Ajun de Crăciun au un dichis al lor.

Mama ar fi mişunat în jurul nostru, ne-ar fi cântat colinde şi ar fi strănutat de multe ori. Apoi ar fi strâns cutiile, ar fi stins lumina şi ar fi deschis uşa moşului să vină. Iar continuarea poveştii nu se publică pe bloguri, ci se respiră de fiecare în familia lui. Cu lumânărele, colinde în surdină şi miros de brad rece.

Toată ziua m-am gândit acasă. Şi chiar dacă am împodobit alţi brazi, tot lor le-am împachetat cadourile. Pe fiecare separat, cu fontiţă şi etichete, de parcă i-ar aştepta să le deschidă. E primul Ajun departe de casă. Cineva îmi zicea că e semn că m-am făcut mare. Nu cred, e semn că şi bucuriile s-au îmbogăţit. Eu Ajunul mi-l primesc mâine, tot cu lumânărele, colinde în surdină şi  miros de brad rece. Plus toţi ai mei în jurul mesei.

În prag de Moş Crăciun, copila îşi mărturiseşte încă o dată credinţa. Că lucrurile frumoase se întâmplă până şi-n cele mai sceptice case 😉

Crăciun fericit!