Luna: May 2009 (Pagina 2 din 3)

Ce mi-a plăcut la ei

Dada, tot despre weekend-ul la Paris e vorba. Doar că mai puţin după ochi de turist,  suflet de copilă sau obiective bifate… Nu vreau să vă zic ce găsiţi în orice ghid cu poze colorate.

140520090011. Bicicletele astea! Erau puse acolo în folosul comunităţii pariziene, iar astfel de “parcări” de biciclete erau peste tot împrăştiate în Paris. Şi, repet, nu erau bunuri personale ale cetăţenilor, ci erau biciclete -ca autobuzele. Se putea transporta toată lumea. Doar că pe rând.. :p Întrebare: credeţi că românii s-ar abţine să le ia acasă?

Continuare

Despre înşelat şi alţi doctori

Mi-am amintit acum de una din lecţiile despre tipologia pacientului. Despre ăia care vin la tine după ce au fost la alţi zece medici. Toţi nişte tâmpiţi. Fiecare cu  diagnosticul lui, fiecare cu reţeta fericirii. Concluzia, toţi zece tâmpiţi. Aşa că, se trezesc la uşa cabinetului tău, al unşpelea.

Şi ni s-a spus, niciodată să nu ne bălăcărim colegii de breaslă în faţa pacientului, niciodată să nu îi dăm dreptate. Fiindcă bolile sale nu îşi vor găsi defel leacul. Şi nici şirul căutărilor sale, finalul. Căci idealul nu există. Nici în medicină, nici în iubire. Iar noi suntem doar un număr pe listă. Pe cea a tâmpiţilor.

Tot aşa şi cu înşelatul. Nefericiţi cei care cred c-au fost “aleşi”. Sunt doar încă un număr de tâmpiţi. Cine a trădat o dată o va face înc-o dată. Chiar dacă te iubeşte cum n-a mai iubit pe nimeni. Şi pe ăla de dinaintea ta, tot aşa îl iubea…

După soare vine norul?

Ştiaţi că uşoara depresie a proaspetei mame e încadrată la “fiziologic”? Cred şi eu, că doar te trezeşti cu pruncul, de abia ştii de unde să-l apuci să nu-i rupi ceva şi, pe deasupra, mai ţi-e şi un drag de te topeşti, încât îţi dai seama că nu mai ai ce face cu el, ai intrat în horă, tre’ să joci. De fapt, să-l creşti.

E ciudat cum zilele însorite atrag după ele furtuni, cum viaţa atrage moartea şi omul, suferinţa.

Şi-mi amintesc de majoratul meu, un chef memorabil, cu vreo 80 de invitaţi, care m-a lăsat într-o baltă de bere cleioasă şi tristeţe plouată. Sau de admiterea la facultate, care m-a trimis în ceea ce a fost cea mai nereuşită vacanţă la mare, dintotdeauna. Şi de orice episod din ăsta de evadare – banchet, revelioane, nunţi- care m-au aruncat în melancolia după o bucurie consumată, ca dorul după alunele din castron.

Probabil că expresia “pregătit sufleteşte” e mai complexă decât la prima vedere. Când e la propria simţire. Că te tot gândeşti, cum o să fie, ce rochie să-ţi iei şi cum să asortezi dresul, de parcă mai contează pentru cine-ajunge pân’ acolo. Ba îţi mai ţeşi scenarii cu mintea îmbibată de hormoni ai fericirii programate sau te auzi râzând isteţ, chiar dacă ştii că nu prea-ţi iese.

Şi da, cred că e normal să ne simţim aşa. Fiindcă orice eveniment frumos, programat în viitor are darul de a te scoate din stări tâmpite şi de a-ţi ocupa creierii în situaţii. Când ai nervi în trafic. Sau te plictiseşti la cursuri. Sau ţi-e dor de el… Şi după ce s-au consumat, parcă s-a înregistrat o pierdere. Ca o lumânare stinsă. Ca o păpădie fără puf. Ca un cărbune de chibrit.

Revenirea la rutina arhi-cunoscută e bucurie doar când te-ai săturat de vacanţă. Sau de petrecere. Şi atunci, e cu dus şi-ntors toată “starea vremii”. Că mai bine o revenire grea, decât o petrecere ratată. Sau o vacantă urâtă. Dar tot nu mă consolează. Şi mai mi-e dor şi de mama, pe deasupra. Şi vine sesiunea, de parcă n-ar mai fi fost o dată anu’ ăsta. :p

Nu ştiu, sunt singura care păţeşte asta?

imagine

Parisul weekend-ului nostru

La Paris, porumbeii sunt singuri. La Paris, vremea ştie să râdă şi să plângă în fiecare zi. La Paris e mult mai puţin sirop decât în poze şi puţin mai multă agitaţie decât în filme. Parisul a fost altfel decât credeam şi weekend-ul, mai frumos decât îmi puteam dori.

Cafe de Flor Paris

Fiindcă Parisul pe mine m-a aşteptat demult. Fiindcă mie mi-a arătat mai mult decât un turn luminat ori un pod peste Sena. Mai mult decât o piramidă de sticlă, desprinsă de pe flickr sau o catedrală, din romane celebre. Mi-a arătat că se poate. Se poate să-ţi doreşti şi să ţi se arate. O trăire în cea mai frumoasă dintre forme. Cea a weekend-ului nostru, la Paris.

Ştiţi, am doar câteva poze pixelate pe telefon. Multe sunt momentele care mi-au rămas imprimate în piele, pe retină; ele fac parte dintr-un întreg ce nu poate fi luat pe fragmente. Am fost nişte turişti fără aparate de fotografiat. Ne-am luat doar simţurile la noi. Şi-atâta m-am uitat la el pe fond francez, încât mi-l amintesc fără să vreau. Îl văd, în capul meu, cum n-ar vedea nici un aparat din lume. Fiindcă apropierile dau imagini neclare şi elemente lipsă. Cum ar fi bătaia genelor mele pe obrazul lui.

Pozele sunt prea brute, prea decolorate ca să ne surprindă cum eram. Sunt mijloace profane nedistribuite în povestea asta.

Şi înainte de a mă certa părinteşte, vă rog să vă imaginaţi cum eram pe puntea vaporaşului, în lumina rozalie a apusului pe Sena şi umbra turnului . Peisajul. Cum cupluri se aşezau cu spatele la el -peisaj, în blitzuri nesatisfăcute, rânjind artistic obiectivului. De aparat, că zâmbetele nu se formează la ceafă. Iar noi stăteam, cu noi în braţe, trăindu-ne momentul, fără a-l încredinţa unei maşinării. Că suntem prea săraci să ne permitem…

Fără intrări la muzee, fără maratonul Franţei în 3 zile, fără bătături în tălpi. Aşa că, dacă aveţi vreun gând să vizitaţi Parisul un weekend, ascultaţi încoace. Luaţi transport la metrou şi RER pe zonele 1,2 şi 3. A costat vreo 18 euro pe trei zile, parcă. Şi am mai avut şi un pass de o zi pe o bărcuţă. În stilul hop on/hop off. Şi , în rest, am luat străzile la pas. Cu pauze de cafeluţe pe la colţuri de terase. Sau la adăpost de ploaie, cu fundul în nisip, pe malul Senei…

Dati-mi voie, ma retrag

Sunt lucruri carora imi e frica sa le privesc in ochi, fiindca s-ar putea sa-mi oglindeasca adevarul; sunt intrebari mute care nu ma chinuie fiindca nu le dau glas si sunt povesti in care ma trezesc fara sa stiu unde mi-e locul. Cum ar fi viata mea.

Uneori mi-e si frica sa ma bucur.

Weekend-ul acesta ma retrag, in povesti. Imi iau prezentul de mana si mi-l port departe.. Pe unde n-au mai fost nici unii. Si pe unde nu pot ajunge altii. Fiindca el, prezentul, doar este. Acum. Acolo.

Plec la Paris. Va povestesc cand ma intorc.

I Value ROmania

Eu am terminat Brukenthal-ul din Sibiu (liceu cu predare în limba germană) şi am avut câţiva colegi care au plecat în Germania cu bursă. Figura nu era să fii tu vreun deştept, olimpic sau cu moţ în frunte, ci să îţi doreşti. Şi lumea s-a luat, de s-a dus. Iar unii s-au întors mai devreme. Cu coada între picioare şi facturile telefonice, cu mama de acasă, pocnite de atâta jale. Ceilalţi, cu accent rârâit şi un lapsus permanent la ora de română.

Îmi amintesc printr-a şasea, cum ne întrebau nemţii (eram într-o excursie la ei) dacă avem maşini de spălat, frigidere şi cablu TV. Dar mai ştiu şi cât de ciudată păream la 13 ani că mergeam la şcoală nefardată. Sau că nu mă pupasem cu nici un băiat.

Cele mai multe poveşti despre experienţa unui român în străinătate le ştiu de la Titi. Şi cele mai frumoase, pot zice. Din vremea liceului. În rest, vremea facultăţii a adus alte impresii, din partea unor copii plecaţi în căutarea visului american. Voiau să cucerească fără a şti mai întâi ce. Se hrăneau din imaginea unui studiu în Occident şi gaura covrigului de la cantină. Că adesea, ăsta era regimul…

Titlul e numele unei noi platforme unde studenţii români plecaţi la studii sunt invitaţi să interacţioneze, să reia contactul cu identitatea. Ideea mi se pare bine-venită, întrucât ştiu că apartenenţa la un grup şi comunicarea cu alţii asemeni ţie ridică moraluri de sub vânturile vestului. Şi ca să vă distraţi puţin, aruncaţi un ochi şi la ghidul studentului :))

Personal, ideea de străinătate m-a părăsit subit, când am înţeles că în viaţă sunt lucruri importante şi restul. Din liceu n-am vrut să cedez nici o clipă, pentru că trăiam într-o conştientizare a stării de foarte bine, iar de facultate vorbim când ea va fi istorie.Că vedeţi că stabilitatea nu e principala mea calitate!

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 160 queries in 0.508 s