Nu am fraţi, nici surori. Cu toate, că poate ar trebui să-l mai întreb pe tata o dată :p Dar mereu am avut convingerea că niciodată părinţii nu îşi vor putea iubi copiii la fel. Nu se pot manifesta identic, oricâtă silinţă şi-ar da.
- Se spune că venirea unui copil în viaţa cuplului îl consolidează pe acesta. Ohooo, câtă naivitate! Uneori e greu să duci o relaţie şi în doi, apăi în mai mulţi! Dacă nu e situaţia stabilă de dinainte, da’ stabilă rău, nu aşa, tre’ să fii căzut în freză pentru a crede că un copil sudează lucruri. Un copil doar împarte, pentru a aduna el cât mai multe. Un copil redistribuie cantitatea de iubire pe cap de locuitor al relaţiei. Cu puţine cuvinte, întoarce totul cu fundu-n sus. Deci, din punctul ăsta de vedere, primul născut e mai vinovat de schimbări în percepţia pur subconştientă a măcar unuia din părinţi. Condiţie suficientă pentru o raportare diferită la următorul născut, care nu mai are ce strica. De asta tocmai se ocupase frate-su.
- Apoi, ziceam de manifestări. Părinţii fac eforturi, care se transformă într-un scenariu prost şi confuzarea pruncilor. De ce să îţi îmbraci gemenii la fel? De ce să îi cumperi unuia o bluză şi imediat şi celuilalt, să nu creadă că faci diferenţe. Tocmai prin asta, dovedeşti că faci. Diferenţa. Celălalt se va simţi “cumpărat”. Sau, cel mai relevant exemplu e la masă: mama care taie tortul şi-l împarte la copii. Câte o felie pentru fiecare. Aici egalitatea naşte diferenţe. Fiindcă unuia îi place de topeşte desertul din priviri, iar celuilalt i se rupe (mă scuzaţi). Iar primul va termina devorând şi resturile din farfuria fratelui său, rămânând cu sentimentul că trebuie să se mulţumească cu resturi. Degeaba afirmi că nu faci diferenţe între fraţi, dacă ei tai feliile de tort în mod egal.