Luna: July 2008 (Pagina 4 din 14)

Băieţii sunt obligaţi să care bagajul fetelor?

Când am plecat singură în prima excursie mai îndelungată, tata mi-a atras atenţia să nu-mi iau bagaj pe care nu-l pot duce. Dar mama mi-a pus şi geanta frigorifică plină-ochi cu mâncare, aşa că am plecat cu mai multe geamantane decât mâini. A fost înspăimântător de traumatizant, că lada frigorifică am şi abandonat-o la un moment dat, neavând cu ce s-o mai apuc. Noroc că i s-a făcut cuiva milă şi a urcat-o în tren.

Acuma, întreb: e musai chestia asta? Ştiu că în epoca peşterii întunecate, bărbatul era ăla musculos şi vânător. Dar bărbaţilor le place şi în zilele noastre să-şi păstreze acest look. Şi atunci, de ce să nu profităm după chestia asta? :p

Părerea mea: Dacă eu mă chinui cu ditamai plăsocul şi el merge cu mâinile în buzunar, e un nesimţit. Dar dacă suntem în drumeţie şi el a fost suficient de isteţ cât să nu-şi pună tot dulapul în spinare, să-l lăsăm să se bucure de chestia asta. Iar în loc de concluzie, aş reformula titlul: domnii cară bagajul fetelor.

*cu mulţumiri tuturor celor care mi-au luat vreodată ceva greu din mână (în frunte cu domnu’ portar de la cămin şi Sebi de la 107). V-aţi făcut pomană!

În România, până şi vacile sunt nesimţite!

Vaticanul recunoaşte: da, există extratereştrii!

Nu am ştiut. Iar declaraţia e de ceva vreme făcută, am găsit-o în presă de la mijlocul lui mai 2008. Oricum, probabil că una din dovezile faptului că într-adevăr există o formă superioară de inteligenţă e faptul că aceasta nu a încercat să ne contacteze 😉 . Mai multe aici.

p.s. Aşa cum până acum s-a negat treaba asta şi acum e brusc recunoscută, aşa cum Kennedy a trebuit să moară (eu cred că asasinatul său a avut legătură şi cu intenţia lui de a publica anumite rapoarte despre extratereştrii) oare câţi mai trebuie să moară până cineva va recunoaşte că avem formula vaccinului anti-cancer şi leacul pentru AIDS?

Funcţia întreţine organul

Priviţi atent pupilele unui om care lucrează la calculator. Veţi avea o surpriză. E ca şi hipnotizat. Parcă îi curge energie din ei, cu transfer direct pe www-uri. Este o absorbţie totală şi, ajung să cred, un fel de anulare a acelor aptitudini care ne diferenţiază de maşinăria din faţa noastră. Fiindcă în relaţia cu laptopul tău, totul se mişcă după regulile sistemului în care eşti obligat să te complaci. Şi culmea e că ne adaptăm benevol fără a conştientiza unde se află limita către pierderea sinelui.

E un limbaj în care suntem obligaţi să funcţionăm, pentru a înţelege şi a fi înţeleşi. Lansăm comenzi printr-o simplă apăsare de buton şi ne hrănim cu iluzii că suntem stăpâni, că noi am creat mecanismul şi că noi îl conducem. Mi s-a întâmplat să nimeresc în supermarketuri, unde picase sistemul informaţional, iar vânzătoarele abia ştiau să facă nenorocita de scădere ca să îţi dea 3 lei rest. Am nimerit în aeroport când picaseră calculatoarele, toţi erau paralizaţi că trebuia să scrie cu pixul ce tipărea calculatorul la check-in. Mă întreb, dacă pentru o pană de curent am inventat generatoare de urgenţă, de ce pentru o pană de sistem nu ne putem reactiva funcţiile de bază. Adunarea şi scăderea cred că sunt primele chestii învăţate la matematica de clasa a 2a. Şi unele din puţinele chestii predate în şcoală, de care te loveşti direct în viaţă. Dar uite, că un calculator ajunge să ne scape şi de aceste lovituri banale ale vieţii. Are tata o vorbă când zice de careva că e prost rău (taică-meu rar manifestă judecăţi de valoare în privinţa celor din jur, că mă şi enervează treaba asta, dar când mai scoţi ceva de la el, poţi lua notiţe) : e atât de prost, că, de-l întrebi tabla-nmulţirii pe sărite, habar n-are.

Menirea tehnologiei e de a ne facilita viaţa şi existenţa. Dar dacă a facilita devine sinonim cu a simplifica, începe să-mi fie milă de mine. În fiecare zi mă trezesc, deschid geamul şi apăs pe power la calculator. Am blog pe net, ştiu termeni ca haştemele şi mesingiăr, dar nu mai ţin minte când am făcut ultima înmulţire în cap. Fiindcă atunci când se iveşte nevoia, cu siguranţă apelez la un calculator de birou ori de mobil. Doar pentru siguranţă, nu că nu aş şti… Şi îmi privesc cu uimire bunicii, care la aproape 80 de ani, se încurcă în butoane şi preferă să folosească un creion, o hârtie şi-un neuron. Q.E.D.

Funcţia întreţine organul, iar noi ne administrăm zilnic doza de paralizant. Se măsoară în biţi, pe net. Iar leacul nu îl găseşte nici google.

Gândurile astea de duminca la prânz au fost răsculate de un filmuleţ văzut la Ionuţ. Am mai vizionat câteva, care mi-au declanşat o reacţie vegetativă de greaţă de la stomac. Şi am avut coşmaruri toată noaptea.

Vise frumoase şi o duminică în lumină

Stingeţi monitoarele, închideţi ochii şi pierdeţi-vă de propriile gânduri…printre acorduri de pian, treziţi-vă în cele mai frumoase vise. Ne vedem acolo. Noapte bună.

richard clayderman- dolannes melodie
Asculta mai multe audio Muzica »

Orice despărţire e grea?

De când am luat vacanţă, am bagajele adunate de la Cluj în mijlocul camerei plus rucsacul purtat pe toate coclaurile colindate. Sper ca acum să dau dovadă de niscaiva stabilitate geografică. În privinţa celei psihice mi-am pierdut orice speranţă.

Şi fiindcă acţiunea “vîrîrea ţoalelor în dulap” nu mi-ar fi adus decât nişte tone de nervi -ulterior, am luat taurul de coarne şi dulapul la puricat. M-am dezbrăcat de orice sentiment pentru textilele îndesate în rafturi şi am început în forţă. Sub atenta supraveghere a mamei, care are un spirit realist ceva mai dezvoltat când vine vorba de “poate o să-mi trebuiască o dată…”

Azi am umplut două genţi cu hăinuţe etichetate la ultima acţiune de genul, cu “dacă îmi trebe, să am“. Am constatat că nu le mai purtasem deloc între timp. Şi asta nu că nu mi-ar fi “trebuit” (că nu le-aş fi putut asorta la ceva), ci fiindcă nu am mai ştiut de ele. Aşa că, m-am descurcat şi fără. -Ceea ce voi reuşi, cu siguranţă, şi de acum înainte, când îmi va trebui bluza cutare şi îmi voi aminti că am dat-o, atunci…

Point: să nu ne legăm de obiecte, căci ele vor ajunge sa ne subjuge. Degeaba le avem, puse bine undeva, dacă nu ne folosesc la nimic. Orice valoare se pierde, dacă nu e menţinută prin funcţionalitate. Că nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie. Şi dacă nu e frumos, degeaba e ieftin sau gratuit. -Teorie aplicabila nu numai pentru rochii, bluze si pantaloni-

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 149 queries in 0.258 s