Dacă duceţi dorul unui soare vesel şi ploaia vă bate în geam, staţi de vă uitaţi la domniţa din clip şi o să răsară mintenaş hohote de râs şi minunări cu mâinile de cap. Ştiu că se spune că mare e grădina Domnului, da’ chiar aşa, zău…
Clip văzut aici
Bucureşti, 2008, capitală a Uniunii Europene. Ia, neamule, şi minunează-te. Sau, ia şi atât.
p.s. noroc că ştiu accentua “detaliul” pe poză… sau oare nu s-ar fi pierdut în peisaj?
Piteştiul şi-a tras centură, foarte bine. Dar nu a gândit-o până la capăt. Iar acum, la ieşirea de pe variantă se formează o coadă kilometrică. Tocmai staţionez lângă un indicator, cică viteza maximă legală e 100km/h. Aproape mă enervează. Am plecat din Bucureşti ca să ajung deseară la un chef într-un club din Sibiu, în care n-am mai fost din copilărie. NU ca să ruginesc la cozi.
Aproape sunt şi mai nervoasă. Aş chiar înjura pe cineva, dar nu ştiu pe cine. Că oamenii, totuşi sapă câte ceva… Trebuia să o iau prin Piteşti.
–O emisiune interzisă celor cu un IQ peste mărimea de la pantofi
Eu acasă nu mă uit la TV. Îl mai las pe muzică, dar mă enervează reclamele şi piesele cu Blondy şi Body and Soul. M-am chiar gândit să-l evacuez, că numa’ loc ocupă degeaba fix, în bibliotecă. La fel şi combina muzicală (cred că nici radio ei nu mai funcţionează, o fi ruginit, de cât timp nu am mai pornit-o. Dacă ştiţi vreun doritor, o donez bucuros.) Şi mi-aş pune pantofi în locul lor, că îi ţin în cutii prin cameră, din lipsă de spaţiu. Da, sunt o fată care nu-şi doreşte diamante şi poşete, eu îmi doresc UN DULAP! în fine, asta e alt film.
Aseară, înainte de nani, nimeresc pe minunata emisiune de pe B1 (nici nu mai ştiam că există. jeeeez.) Unde domniţa îşi publica analizele de sânge în faţa camerelor. Să fim serioşi, măih Laurica, tu chiar crezi că interesează pe cineva ce ai putea tu avea în sânge, în cap sau…în… mhhhm, nu. Mă opresc, că ar putea continua lista de interese, iar eu nu mă bag.
Nu înţeleg de ce tre’ să-şi dea unii cu părerea în legătură cu chestii la care nu se pricep. Duduia asta silabisea la ele analize şi explica ce important e să ţi le faci la 6 luni. Vai, nununu, Laura, opreşte-te, ăla e controlul stomatologic la 6 luni! Le-ai încurcat din nou, drăguţă, borcanele. După continuă să explice că e foarte important să-ţi faci hepatitele şi virusul HIV. Dragi cititori ai acestui blog (care dacă sunteţi şi telespectatori fideli ai sus-numitei, faceţi un amar de bine şi învăţaţi pe de rost ce urmează să citiţi), analizele de sânge nu îţi fac nici o hepatită şi nici un virus. Doar testează prezenţa virusurilor. Iar hepatita e o boală, la al cărui diagnostic ajunge medicul după interpretarea anumitor teste. Ea nu se vede nici în sânge, nici la ecograf. Asta e ca faza “mă doare apendicita”. Vă rog, nuuuu!
Apoi, se lasă madama filmată în timpul operaţiei de îndepărtare a implantelor de silicon de la sâni. Dacă acum ceva vreme, toate puştoaicele îşi doreau cadou la majorat o pereche nou-nouţă de ţâţe, tot ele îşi doresc acum, că au mai crescut şi au dat de durerile bătâneţilor, perechea nou-nouţă de ţâţe proprii, de care nu s-au bucurat prea mult. Eih, niciodată nu le poţi avea pe toate. Cumva, a fost binevenită intervenţia, probabil. Poate că unele se vor gândi de două ori înainte de a-şi dori manopere invaziv-chirurgicale pe pielea lor.
O singură precizare mai fac şi gata, că prea mult spaţiu alocat minunatei emisiuni pe blogul şi lista gândurilor mele. Virusurile hepatitelor şi HIVul NU se transmit prin contact sexual neprotejat. E o grotescă aberaţie această afirmaţie. Ele se transmit prin contact sexual neprotejat CU UN PARTENER INFECTAT. (o mică diferenţă care te poate costa sănătatea)
mulţumesc.
Nu că aş fi ţinut în mână mai mult de 3 numere ale publicaţiei, dar managerul general, Floriana Jucan, îmi plăcea mult cum scria pe vremea jurnalului din Star. Azi, însă, am dat de numărul de iulie al revistei. Să vă zic pe scurt, nici link nu pun, că nu are rost să vă îngrozesc nervul optic: pe copertă -Andreea Raicu, sugrumată cu o chestie neagră dantelată la gât, cu nişte ochi fumuriu machiaţi şi nişte sprâncene excesiv photoshopate. Titlul: Andreea Raicu, “ÎNTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE“, unde T-ul din moarte e înlocuit de o cruce ca alea din lemn de pe morminte. Gizăz craist! Mai are rost să spun că Andreea e o tipă frumoasă şi că nu înţeleg ipostaza asta de bad girl în care au pus-o? Contextul nu se potriveşte cu imaginea de sexy şi rea, iar imaginea nu se potriveşte cu titlul.
Ajung la articol, care îmi arată o Andreea ciufulită ca după o noapte zbuciumată, cu un decolteu prea puţin ortodox şi nişte buze cărnoase şi roşii. Şi îmi umflă un titlu: “Andreea Raicu, DESPRE MOARTEA MARII IUBIRI“. Say again?! Şi continuă la modul că nunu, nu e vorba de Chirilă, ci de bunica ei. După care dă un copy-paste după blogul Andreei.
Treaba asta cu copy-paste după bloguri mai apare în câteva articole, dar nu mă miră, că lipsa inspiraţiei jurnalistice nu e o crimă. Dar lipsa unui minim simţ de asortare a unor imagini cu texte şi idei între ele, mă uimeşte. Sunt sigură că fata îndurerată nu şi-a purtat atitudinea de sexy queen la înmormântarea bunicii. E un eveniment trist din viaţa ei. Înţeleg disperarea după senzaţional şi orice încercare de a atrage cumpărători. Dar nu pot înţelege cum nu poţi respecta chestia asta. Şi cu atâta prost gust.
Când ajunge provincia în Bucureşti, Bucureştiul -nu înţeleg de ce- simte obligaţia clocotindă în ospitalitatea domnească de a duce provincia în mall. După cum spuneam, şi noi avem frigidere şi pizza cu livrare la domiciliu, acolo în vârful dealului. Plus, ţinând cont de faptul că în ultima lună am fost mai mult prin Bucureşti decât prin alte locuri natale, nevoia mea flămândă de cultura magazinelor era suprasaturată de mult şi nu numai atât, dar foarte concentrată şi pentru viitor. Astfel să vă imaginaţi următoarea scenă: mătuşa mea probând diverşi pantofi prin magazine, iar eu proptindu-mi poponeaţa de orice obiect destinat proptelii.
Şi observând lumea dintr-un punct static, m-am întrebat -la vederea domnişoarelor bronzate la rotisor şi tăvălite prin fond de ten în plină vară- oare ele cum se simt în rolul ăsta? Am văzut fete cu eşarfe la gât, ‘eţi fi auzit voi că e trendy, dar aţi greşit sezonul, mamă. Oare asta e natura lor? Oare aşa arată comoditatea pentru ele? Mie îmi e foarte greu să asociez comoditatea cu o contracţie permanentă a orbicularilor gurii în atitudinea de monica columbeanu ori elena băsescu. Oare aspirina duce şi febra musculară de la buze? / Eu votez pentru naturaleţe. Asta cucereşte pentru că niciodată nu e fake. Iar fake-urile te încadrează în categoria ieftin (metaforic, nu economic). Nu, mulţumesc. Îmi place parfumul pielii mele proaspăt ieşite de sub duş, îmi place freza ciufulită de dimineaţa din oglindă şi îmi ador superstarurile de toate zilele. În capitală nu-mi ascund vreo clipă graiul ţărănesc, fiindcă ştiu că vorba mea corcită poate avea mai mult miez decât cinci fandosite de shopping center.
Iar altă realitate care m-a distrat: un merţan în parcare. De fapt, în visele lui intra în parcare. Alţii aveau de mult loc aici, dar şi visele cu merţane erau de mult. Ăsta săracu’, însă, nicicum nu izbutea să se înghesuie în vreun loc… Acuma, ai merţan, nene, ce mai vrei, şi loc de parcare?! (cea mai frumoasă maşină din lume nu mi-a dat vreodată asemenea probleme de geometrie)
