Luna: May 2008 (Pagina 3 din 5)

Regele nostru

10 mai este Ziua regalităţii în România. În urmă cu 142 de ani, în 1866, Principele Carol I era proclamat “domnitor al tuturor românilor”, iar 15 ani mai târziu, în 1881, România a fost proclamată Monarhie.

Aş ura cel mai sincer La mulţi ani pe care l-aş putea îndrepta vreodată către ţara asta a noastră. Şi aş strânge în urare tot patriotismul de care NU am dat dovada vreodată.
Ai mei m-au crescut “pentru export” şi mi-au spus-o. Întâi am învăţat să scriu şi să citesc în limba germană şi abia apoi, în română. La mine, în dreptul secţiunii “LB MATERNĂ” nu apărea niciodată româna. Eram fericită să mă uit la RTL2 şi Pro Sieben. Şi tabla înmulţirii am în germană.

Când apărea Iliescu la TV, ai mei făceau spume şi închideau minunea. Abia mai târziu aveam eu să înţeleg ce ziceau ei prin “ăsta-i ăla rău” şi de ce -reacţia quasiviolentă faţă de aparatul nevinovat.
Într-a şasea vorbeam oamenilor la Antena Sibiu despre o Românie cenuşie şi un Occident colorat. Şi eram pregătită să las totul şi să mă duc. Să mă duc acolo, unde văzusem eu străzi curate şi magazine mari, unde ciocolata era mai ieftină şi Mc Donalds-urile mai multe. Unde existau jucăriile din reclamele în pink de pe RTL2.
Între timp, mi-am dat seama că străzile cele mai curate sunt in poze şi că ciocolata îngraşă. Că Mc Donalds’ e o porcărie şi că bunul gust nu e expus în vitrine. De fapt, înţekepciunea asta o câştigam o dată cu un episod trist, în care o una din cele mai drage prietene pleca în SUA. Eram vecine şi colege dintr-a-ntâia. Şi prietene dintotdeauna. Bunicii ei erau şi bunicii mei şi invers. Iar la 1 an după emigrarea ei cu părinţii, bunica s-a stins bolnavă la doar o săptămână înainte de aterizarea avionului american. Nicicum nu au reuşit să schimbe biletul şi nici la înmormântare nu au mai ajuns. Oricum, mult rost nu mai avea.
Telefonul ăla n-am să-l uit vreodată. Cum mă ruga, plângând, să-i port grija bunicului ca şi când ea însăşi ar fi acolo. Şi să-i sărut mâna bunicii cu dorul cu care ar fi făcut-o ea. Vorbele astea veneau din partea unei copile de 14 ani, o zăpăcită şi năzdrăvană, care zâmbea mai mult decât oricine pe lumea asta.
Dar, ghiceam eu, de departe, că zâmbetul ei nu s-a adaptat climei străine. În vara ce a urmat am şi zburat la Ada.
Şi brusc, am început să îmi iubesc locurile, nu pentru ele, ci pentru oamenii lor. Şi am făcut marea schismă între ce e important şi restul.
O dată ce prima parte e standard, restul depinde de fiecare. De bucuria detaliilor suntem direct responsabili.
Zilele astea am prins un interviu pe TVR1 cu regele Mihai. Dintotdeauna mi-a plăcut Majestatea Sa.
După lecţiile de istorie, l-am acuzat într-un fel de abandonarea ţării. Dar lecţiile de istorie nu includ şi unele de viaţă. Iar copiii se pripesc la concluzii.
Azi ştiu că e singura figură în care m-aş putea încrede. Şi m-aş înclina cu respecte.

“Politica oferă stabilitate, iar monarhia statornicie.”

Dincolo de limită. Pe culmile ineficienţei.

Întotdeauna mi-am dorit să trec graniţe. Să văd după evident. Şi să înţeleg mai bine decât majoritatea.

Am reproşat celor din jurul meu îngrădirea lor. Şi mulţumirea cu care şi-o purtau. Am condamnat, convinsă fiind că doar tiparele gândirii mele sunt valabile şi corecte.

Am renunţat la o iubire pentru că vedeam un plafon prăbuşindu-se asupra-mi . Am înţeles greşit, crezând că, şi atunci când funcţionează cu succes, orice trebuie imbunătăţit. OKay, e legea progresului. Să nu te complaci, să nu te rutinezi. Dar oare asta nu presupune o constantă neîndeplinire a perfecţiunii?

Oare nu e greşit să forţezi un pas înainte. Oare s-ar mişca mai eficient sistemul, dacă fiecare rotiţă s-ar învârti fără cusur?

Există oameni născuţi pentru a deveni nişte senzaţionali zidari. Sau instalatori. Sau portari. Mă întreb de ce să vrei avansarea spre un “inginer mediocru” dacă poţi rămâne “fruntaş în satul tău”. Şi mă întreb, de ce majoritatea alege mediocritatea în locul senzaţionalului.

Iar azi am văzut prin ceaţa neurunilor pseudoparalizaţi, că îmi atinsesem limita superioară şi că mă aflam, de ceva vreme deja, pe culmile ineficienţei. Aşa că m-am dus la culcare.

www.romania-curata.ro

Nu promovează salvarea planetei ori abstinenţa de la curent electric.
Nu acuză şi nu pune etichete. Doar arată consecinţele acţiunilor noastre.
Le arată cu degetul.

Eu am trimis la home@romania-curata.ro:

Valea Oltului, jud. Vâlcea

Valea Sadului, jud. Sibiu

Ce să spun, SĂ NE FIE RUŞINE!

Născut obosit

Suntem generaţia de sacrificiu. Aterizaţi pe lume înainte de ’89, dar crescuţi după.

Educaţi de oameni care au trăit în comunism. Care l-au iubit în gura mare sau l-au hulit în tăcere. Iar noi, copiii lor, am preluat sisteme de gândire pe care le-am implementat într-o societate modernă. Sau, după caz, le-am adaptat.

Suntem generaţia care s-a jucat şi “de-a v-aţi ascunselea”, dar şi “warcraft” în reţea. Noi nu am avut Barbie colorate, dar le-am văzut în reclamele străine. Nu am ştiut ce-i Monopoly, dar ne-a plăcut “Nu te supăra, frate!”

Noi nu am mâncat cinci feluri de ciocolată pe săptămână, doar am poftit când le vedeam la TV.

Pe noi, părinţii ne duceau la iarbă verde şi ne luau cu ei în concedii. Nu am avut bone, ci bunici la ţară.

Ne-am uitat la desenele de la 7 seara pe TVR1, iar apoi la “Dexter” pe Cartoon Network. (Mie ăsta nu mi-a plăcut niciodată)
Suntem generaţia care a dat admitere la liceu, Capacitate şi Examene Naţionale (sau cum le-o mai spune acuma). Ne-am luat BACul atât cu note, cât şi cu calificative. Am învăţat câte ceva pentru facultate sau ne-am înscris pe bază de dosar.

Noi am ştiut pe de rost comentarii la română, dar am studiat şi în străinătate.
Am abandonat cărţile şi am îmbrăţişat televizorul. Iar acum, abandonăm viaţa şi ne dedicăm netului…

Părinţii ne reproşează lipsa de acţiune şi reacţiune. Orele petrecute pe net şi lipsa sportului. Ei nu ne-au certat pentru muzica ascultată sau culoarea părului. Noi fumăm în faţa părinţilor noştri şi le aducem prieteni să doarmă în casă. Prieteni mai intimi sau nu. Nu le mai cerem sprijinul financiar pentru a termina o şcoală, ci direct un apartament pentru a-l ocupa pe parcurs. Vorbim cu ei la telefon, pe mess sau le trimitem sms-uri. Şi ne enervează că mintea lor nu funcţionează în sistem binar.

Iar, una peste alta, nu ştiu în ce măsura tranziţia, modernul şi năvala tehnologică ne-au uşurat viaţa şi împovărat spiritul.

Suntem generaţia Coca-Cola, bem cafea în cana de lapte, dar luăm pastile de somn.
Avem dureri de spate şi purtăm ochelari. Ne tratăm alergiile la doctori şi admirăm natural în poze. Vorbim în neologisme ieftine şi vedem filme pe dvd. Avem mobil, laptop şi restanţe. Unii şi job. Aşteptăm weekendul ca să mergem la shopping în mall. Doar miercuria mergem la multiplex. Mâncăm hamburgeri ori salate cu sosuri light şi mestecăm gumă sugarfree. Folosim fard waterproof şi ne dăm cu body lotion. Avem abonamente la spa şi gym ca să rămânem fit.

Avem deadline-uri stresante şi task-uri de îndeplinit. Bloguri obosite şi ticuri verbale gen “uarevaa” şi “gizăz craist“. Cunoaştem sensul “BRB” şi “WTF“, iar “LOL” folosim literalmente şi offline.

Însă, toate astea termină obosindu-ne îngrozitor.

Alaltăieri, colega mea de cameră se trezea pe la 11 căscând şi spunând cât e de obosită. HM?! De fapt, nu sunt obosită, doar am căscat :p Zilele astea mă întreba cineva, ce faci, eşti obosită, aşa-i?

Păi de ce să fiu, că numa’ ce s-a terminat vacanţa. Dar dacă vreţi, …sunt.

Şi ieri, mi-am dat seama că toate acţiunile noastre sunt iniţiate cu gândul la ce urmează după. Şi indiferent cât de minunate, extraordinare, constructive ar putea fi ele, noi tot obosiţi le facem. Şi neimplicaţi.

Credeţi în puterea minţii? Eih, subconştientul funcţionează ca un robot care face ce i se spune. Ce aude şi ce vede. Iar dacă propria noastră gură scoate atâta oboseală din ea, mintea va ajunge să creada că e adevărat şi să se comporte ca atare.
Haideţi să ştergem termenul din arhiva minţii noastre şi senzaţia din oase.

Şi mie îmi place să dorm, dar e vremea să-mi placă şi altele!

Live blogging from CCS

Simfonie de idei -prima parte

GREENHORNS în acţiune-

Sau “Aventuri în Casa…de Cultură”, unde ne-am făcut cuib.

În imaginea asta eram mai tineri cu o zi, tone de cafea şi litri de Cola. Şi cutii de tutun, într-un caz izolat. Şi mult, mult mai odihniţi 😀

p.s. Gheghe era cocoţat, pe undeva. El face poza.

Simfonie de idei -a doua parte
Picture this: 5 oameni într-o sală cu mese şi scaune. Un calculator “fix” şi 2 laptopuri. Ca să intrăm pe mess să facem conferinţă :p
Glumesc.
Aici mâncăm, aici bem, aici facem siesta. Vedem filme şi spunem bancuri. Ne burzuluim din când în când, mâine urmează să ne luăm de păr. Şi.. o oooo…să fiu prima, dacă nu mă opresc ACUUUM din postat… :p
UPDATE: asta este schiţa de acum câteva minute de la Casa de Cultură a Studenţilor, unde până şi clujenii mei au domiciliu flotant până sâmbătă. Între timp, am ajuns pe marginea patului colorat, de cămin, cu laptopu’ pe genunchi în poziţia clasică. Apăs “PUBLICARE POSTARE” şi ţâşnesc sub duş. First things, first.
În ultimele 48 de ore, am dormit nici 9. Încep să pierd din coerenţă, dar nu din agilitate 😉 Prietenii ştiu de ce. Şi juriul observă.
Bună, numele meu e Miruna 😀 Şi ştiu… Îmi place prea mult!

Povestea buruienii

Grădina botanică. O zi de mai.

Verde abundent. Multă lumină.

Şi, discret, culoare. De la intrare, am rupt o buruiană.

Care a devenit vedetă.

M-am plimbat în lumină. Şi am visat în culori.

Iar la ieşire, buruiana

îmi era cea mai dragă.

Fusese alături de mine tot drumul.

Astea sunt faptele. Înţelege ce vrei.

*pozele sunt făcute de mine, fără flickr de data asta 🙂

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 126 queries in 0.085 s